Craiova şi privirea Celuilalt

1
144

Luni, penultima zi a celor 16 pline de spectacole, întâlniri, dezbateri, laboratoare de creaţie ce s-au derulat în Craiova sub spectrul celei de-a X-a ediţii a Festivalului Internaţional „William Shakespeare” şi a celei de-a XV-a a „Premiului Europei pentru Teatru”. Contactat pentru a face pe ghidul („improvizat”) pentru Leonetta Bentivoglio, jurnalistă la popularul cotidian italian „La Reppublica”, ca şi critic teatral şi de arte implicată în proiecte internaţionale, doritoare să vadă oraşul, să afle mai multe despre trecutul istoric al acestuia, despre alte instituţii culturale, totul ca urmare a unei curiozităţi nu numai profesionale, ci şi pe cât de posibil omeneşti, fiind întâia oară în România. Ei avea să i se alăture, la fel de intempestiv, şi reputatul regizor italian, Pippo Delbono, despre care, mărturisesc, ştiam jenant de puţine lucruri în raport cu faima sa europeană.

Leonetta_Bentivoglio_Sal8_6novZi mohorâtă, cu un frig ostil şi înşelător pentru aşteptările noastre de… sezon, care ne-a obligat la un parcurs grăbit, însă nelipsit de satisfacţii, ale lor altminteri mărturisite, dar şi a mea, mijlocită de prilejul de a-mi vedea urbea prin privirea altora: a unui Celuilalt prin care te regăseşti pe tine însuţi prin jocul fascinant şi instructiv al alterităţii.

Vechile edificii din centrul civic, cele impunătoare prin stilul arhitectonic, cu influenţe franceze şi cu adaptări autohtone, dar şi cele modeste, reabilitate prin grija administraţiei, le-au restituit oaspeţilor mei aleatorii imaginea unei urbe în căutarea propriului orgoliu risipit printr-o istorie nelipsite de vitregii.

Interesul manifest al Leonettei Bentivoglio viza lăcaşele de cult. O interesau din perspectiva unei confruntări dintre catolicism şi ortodoxism, un interes ivit, mi-a mărturisit, din nişte vagi referinţe pe care le primise despre mănăstirile noastre, desigur, cele mai glorioase şi faimoase, de prin Nordul moldav.

Timpul, neprielnic meteorologic şi, pe deasupra, neîndestulător, m-a făcut să le rezerv întâlnirea cu bisericile cele mai apropiate, de la „Sfânta Treime” la „Trei ierarhi” şi sfârşind cu Catedrala „Sf. Dumitru”. Şi de fiecare dată curiozitatea lor s-a însoţit de un sentiment de admiraţie şi de plăcerea unei descoperiri incitante: vechimea, ctitoriile (prinţi voievodali, precum Sturza ori Matei Basarab), ambianţa în aceste zile cu rezonanţe prepascale, muzica liturgică răsunând până afară, cu amprentele sale bizantine s-au metamorfozat în momente memorabile neîndoielnic pentru ei, dar emulând în mine însumi sub forma unui fel de memento. Şi de avertisment. Anume că, trăitori cotidian aici şi acum, ne pierdem interesul şi disponibilitatea de a ne arunca privirea în jur şi, în consecinţă, ratând astfel atâtea prilejuri ale unei împărtăşiri, materiale şi spirituale, cu propriul nostru oraş.

Firesc, nu puteam rata Muzeul de Artă, chiar oricât de grăbit, cu reperele sale celebre: Brâncuşi şi Ţuculescu. Ştiind că e luni şi, deci, închis vizitatorilor, am apelat, în contextul dat, la amabilitatea conducerii instituţiei şi mărturisesc că maniera, total neospitalieră (de-a dreptul indiferentă) a directorului m-a descumpănit.

De fapt, câte prilejuri poţi avea ca unei instituţii ca Muzeul de Artă să-i adaugi noi referinţe în media de prin alte ţări? Zăbava de mai bine de un ceas în intimitatea operelor unicate brâncuşiene (cu istorisiri din parte-mi ale unor pagini din biografia genialului artist, inclusiv amiciţia sa cu Modigliani de care nu auziseră), apoi contemplarea „ochilor” din pânzele lui Ţuculescu ce l-au hipnotizat pe actorul şi regizorul Delbono al cărui teatru, original şi experimental, se distinge tocmai printr-o estetică a privirii, n-avea cum să nu-i impresioneze pe cei doi oaspeţi.

Până acolo încât m-au asigurat că vor să revină, în iulie, la Craiova şi mai departe, într-un itinerariu subcarpatic şi încă mai extins, spre a lua act de un popor şi de o civilizaţie, cu cultura ei, despre care ştiau foarte puţin ori aveau mai degrabă imaginea deformată a puzderiei de ştiri mediatice despre năzdrăvăniile deocheate ale unor conaţionali ai noştri prin Italia şi prin alte ţări occidentale.

Pippo Delbono intuise mai demult ceva din farmecul românesc, colaborând cu gorjeanul londonizat Alexandru Bălănescu la un premiat scurt-metraj al său, şi care-i vorbise de Maria Tănase, de rădăcinile ethosului românesc redescoperind, acum şi aici, minuscule, dar nu mai puţin convingătoare, probe.

1 COMENTARIU

  1. Straniu mod de a arunca anatema neospitalitatii tocmai asupra celuia care te primeste in casa in miez de noapte , ziua de luni inchisa publicului avea sa fie, in dispretul regulamentelor de paza si securitate, aruncata in derizoriu , usile saloanelor descuiate, sub privile dezaprobatoare ale agentului de paza , un ghid vorbitor de italiana , altul decat cel de “jurna” , pus la dispozitie, totul pentru ca niste oameni , oameni veniti de departe sa admire ce aveam noi mai bun -pe Brancusi si pe Tuculescu. Neinteresat de cat de galonati ori nu erau vizitatorii , suficient era pentru mine departarea de la care veneau si interesul manifestat pentru arta. Adevarat ca nu l-am sarutat pe obraji pe vajnicul purtator de condei care ii condusese, pe care nu il cunosteam de altfel , adevarat nu am avut efuziunea parese necesara pentru o gazda in standardul semnatarului articolului comentat , adevarat . Data viitoare promit sa fiu volubil , vivace si afabil ,dupa cum voi avea grija sa fiu in orarul cuvenit si sa iau bani pentru bilete la intrare

Comments are closed.