Pamfil Şeicaru, ziaristul nepereche al presei interbelice

0
50

Deunăzi, mai exact la 21 octombrie a.c., s-au împlinit 35 de ani de la stingerea din viaţă a celui mai mare gazetar interbelic, cum a fost considerat de mulţi, Pamfil Şeicaru (6/18 aprilie 1894 Buzău – 21 octombrie 1980, Dachau – ex RFG) reînhumat în februarie 1991 la cimitirul “Sfânta Vineri” din Bucureşti, de un nepot de soră, şi, apoi, reînhumat la mânăstirea “Sfânta Ana” din Orşova. Pe care o ridicase în memoria soldaţilor căzuţi pe câmpul de luptă în primul război mondial, când participase efectiv, ca ofiţer în rezervă (sublocotenent) şi fusese decorat cu ordinul “Mihai Viteazul” clasa a II-a, mănâstirea fiind lăsată prin testament Patriarhiei Ortodoxe Române. Circulă un întreg folclor pe seama respectivului lăcaş de cult. Cartea lui Florian Bichir despre Pamfil Şeicaru, apărută anul trecut la Editura Militară din Bucureşti, este una “document”, completând fericit, ceea ce se ştia despre un personaj complex, mare gazetar şi publicist, cu un simţ politic ieşit din comun, deputat independent (1928, 1931, 1933) “exilat naţionalist” cum s-a autodefinit şi “ratat excepţional“. Judecat şi condamnat, în contumacie, la detenţie pe viaţă de un Tribunal al Poporului, la 1 iunie 1945, ca director al “Curentului” din 1928, împreună cu Stelian Popescu (Universul), Nichifor Crainic (Gândirea), Ilie Rădulescu (Porunca vremii), Radu Gir, Grigore Manoilescu, Romulus Dianu, Ilie Popescu-Prundeni, Ion Dumitrescu, Alexandru Hodoş, Gabriel Bălănescu, Pan Vizirescu, Aurel Cozma, în aşa-numitul “proces al ziariştilor” (22 mai – 4 iunie 1945), Pamfil Şeicaru scapă, aflându-se deja din 10 august 1944 în Spania, trimis de Mihai Antonescu, pentru “a tatona terenul pe plan diplomatic, în vederea ieşirii României din conflagraţie”, susţine Florian Bichir, deşi lucrurile nu stăteau chir aşa. Intitulată “Pamfil Şeicaru – un condei de geniu, strivit între două date – 23 august 1944 – 23 august 1976″, cartea autorului menţionat sugerează circumstanţele speciale ale Războiului Rece, în care Pamfil Şeicaru, graţiat, prin decretul Consiliului de Stat numărul 977 din 12 decembrie 1966, ajunge “complice” al Securităţii române, vine incognito în România în 1976, cu ştirea şi aprobarea lui Nicolae Ceauşescu, pe motiv că acesta ar fi vrut neapărat să-l consulte, dar întâlnirea nu are loc, potrivit documentelor din arhiva CNSAS. Pamfil Şeicaru ar fi vrut să revină în 1977 şi 1978, dar acestea sunt supoziţii. S-a scris mult şi în mod evident se va mai scrie despre acest mare gazetar. Adversar al imperialismului rusesc, pe care l-a analizat în numeroase articole şi eseuri politice, în “Dotla” (Ed. Fronde – 1996), Pamfil Şeicaru se regăseşte, la un moment dat, în câteva teze de politică internă şi externă ale regimurilor Dej şi Ceuşescu. Pare de-a dreptul “entuziasmat” de atitudinea lui Nicolae Ceauşescu în august 1968, după intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Era de-a dreptul firesc să fie contactat de agenţii Securităţii române, în dorinţa unei imagini cât mai bune a liderului de la Bucureşti, în publicaţii ale emigraţiei române din Occident. Poate părea paradoxal, pentru cei care au citit lucrări editate despre Pamfil Şeicaru, faptul că marele gazetar al României Mari, “fondatorul presei moderne sub aspectele stilistice şi tehnologicului“, nu uită faptul că la 27 aprilie 1945, regele Mihai semna decretul 1402 de numire a acuzatorilor publici în număr de 17, iar la 12 mai 1945, ministrul Justiţiei, comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu dispunea, la rândul său, componenţa Tribunalului Poporului din Bucureşti. Despre regele Mihai pe care nu îl menajează în Dotla, Pamfil Şeicaru scria la pagina 157: “(…) Inexperinţei politice a regelui i se adăuga un anturaj de calitate inferioară: nici un om de valoare, nici o inteligenţă reală, o întreagă colecţie de mediocrităţi ambiţioase, incapabile să gândească la altceva decât la propriul interes. După ce regele Mihai a pierdut ocazia a se opune confirmării parlamentului ales prin fraudă electorală, el s-a mai găsit odată în situaţia de a mai face bine ţării sale. Nici de această dată regele nu a ştiut să confirme“. Referindu-se la cuplul Lupeasca-Carol al doilea, într-un roman, “Vulpea roşcată”, Pamfil Şeicaru, spera la o lovitură financiară, care să-l scoată din sărăcie, aflându-se în exil. Nu există nici o îndoială, că strâmtorat financiar ar fi dorit să stoarcă un ban, de la Securitatea română, dar datele concrete lipsesc, sau mai exact sumele de care se vorbeşte sunt de-a dreptul derizorii. Oricum nu se ştie cine pe cine a manipulat. În “Istoria Presei” (Paralela 45-2007) Pamfil Şeicaru povesteşte că în 1943, la sugestia lui Mihai Antonescu, redactase un proiect privind înfiinţarea unei şcoli de gazetari pe lângă Facultatea de Drept din Bucureşti, după modelul Universităţii din Zurich, cu o curriculă absolut interesantă, care din păcate nu s-a materializat. Ziarist fabulos, patriot, Pamfil Şeicaru a rămas toată viaţa un anti-comunist funciar, chiar dacă nu a ezitat să îi laude pe unii dintre liderii comunişti de la Bucureşti, şi poate fi considerat cel mai mare jurnalist pe care l-au dat aceste meleaguri. Sentinţa de condamnare a Tribunalului Poporului a fost anulată prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie a României din 8 mai 1995.