O revenire la „războiul rece” între PSD şi PNL?

Premierul Ilie Bolojan, preşedintele PNL, are motivele sale, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, să fie vădit mâhnit pe PSD-ul lui Sorin Grindeanu, din motivele de acum cunoscute, când divorţul a devenit fatal. Că formaţiunea pe care o conduce, de PNL e vorba, ar putea deveni irelevantă, dacă se transformă în anexa PSD, asta e o teză anacronică. Când au fost liberalii subjugaţi –deplin- de pesedişti? În mandatul de preşedinte al lui Traian Băsescu, când premierul Călin Popescu Tăriceanu a avut sprijinul parlamentar al social-democraţilor? Pe listele comune, convenite, pentru ultimele alegeri europarlamentare? La alegerile prezidenţiale din urmă, când declarativ s-au angajat să-l susţină pe Crin Antonescu? Mai degrabă am putea spune că formule de convieţuire cordială au fost mereu curtate, cochetându-se cu ele. Sigur că atât Sorin Grindeanu cât şi Ilie Bolojan trebuie să decidă singuri până la ce limită jocul dintre compromis şi desfigurare e tolerabil. O limită există totuşi. A făcut însă domnul Ilie Bolojan o referire interesantă la identitatea politică a PNL, „diluată” ca urmare a asocierii cu PSD, dovadă rezultatele la vot. Oportună observaţie. Parlamentul de la Bucureşti nu e unic în Europa, unde la guvernare, un partid din familia social-democrată coabitează cu unul de sorginte liberală, la o manieră înţeleaptă, eficientă, cum se întâmplă în Germania (de unde a şi venit modelul) dar şi în alte ţări europene. Şi chiar în Parlamentul European. Fireşte, însă o distincţie mai clară, mai coerentă, mai pregnantă ar fi de dorit, în afara faptului că ambele s-au declarat „pro-europene”. Or, să fim serioşi pro-european este şi AUR, chiar dacă are „aura” cunoscută, dar aiuritoare, de partid extremist. De asemenea, premierul Ilie Bolojan, la Rock FM, a spus că intervenţiile externe, în conducerea unui partid sau stabilirea deciziilor în afara structurilor interne, reprezintă ultimul pas spre a deveni o anexă. Oricum, descrisă nefast, de acum, a fost întreaga „convieţuire”, ca una cu năbădăi: dimineaţa la guvernare, iar la prânz, social-democraţii relatau de la sediile lor lucruri care nu se întâmplaseră sau erau răstălmăcite, plăsmuite, ceea ce a presupus un compromis mai compromiţător decât altele. Dar ce e normalitatea? Se vor întreba unii loviţi de stupoare speculativă. Ştim foarte bine ce este, fără a cădea în sminteala de a o defini. Nu există o simplă cauză a situaţiei, în care se află astări reformatorii din toate partidele româneşti. Dar una fundamentală este poziţionarea lor într-o contradicţie vădită de termeni. Este limpede care sunt, la nivel declarativ, reformatorii, dar le nivel practic este din ce în ce mai neclar, în raport cu cine şi cu ce anume, sunt reformişti, ce anume vor să reformeze. Pretextul este binele României, substratul pare altul. Premierul Ilie Bolojan are, cum spuneam, motive să fie întristat: n-a reuşit în coaliţia guvernamentală pe care a condus-o să se facă înţeles. Deşi, nu strădania i-a lipsit, nici buna credinţă, şi poate nefavorabil i-a fost… contextul. Şi ajungând aici sunt multe de spus. Care prim-ministru european, dintre cei cunoscuţi, chiar cu notorietate se află bine poziţionat în sufragii momentan? La „războiul rece” dintre liberali şi social-democraţi nu trebuie ajuns.