La ora când Europa făcea faţă unei crize fără precedent de refugiaţi veniţi din Orientul Mijlociu, iar în Siria era urmărită intervenţia rusă, dintr-odată situaţia din Turcia a început să îngrijoreze. Şi asta într-o ţară membră NATO, considerată un pol de stabilitate la imploziile din toată regiunea. Turcia demonstrase, timp de mai mulţi ani, aspiraţia largă a populaţiei sale multi-etnice pentru pace, justiţie şi democraţie. Rebeliunea pacifistă din primăvara lui 2013, de la Istanbul (Mişcarea Gezi), urmată de scrutinul legislativ din 7 iunie a.c. au permis ecloziunea partidului de origine kurdă (HDP), devenit expresia unei forţe minoritare turce democratice. Şi astfel s-au încurcat planurile actualului preşedinte, Recep Tayyip Erdogan, omul-forte al ţării, după ce partidul său, Justiţie şi Dezvoltare (AKP), aflat la putere din 2002, nu a mai repurtat o majoritate suficientă, capabilă să permită o guvernare sigură, ca să nu mai vorbim de modificarea Constituţiei pentru instalarea unui regim autoritar prezidenţial. Ori tocmai scorul HDP (13% din voturi) a privat partidul prezidenţial de o majoritate absolută. Decis să nu lase nici un spaţiu de manevră partidului pro-kurd, HDP, principalul responsabil de înfrângerea partidului prezidenţial, AKP, în iunie a.c., Erdogan a trecut la mişcări favorabile haosului creat în Irak şi Siria, care au permis erupţia Statului Islamic. Şi astfel, opoziţia pro-kurdă a redevenit duşmanul statului şi al patriei. Polul de stabilitate şi democraţie, reprezentat de Turcia, în Orientul Mijlociu, este ameninţat şi consecinţele nu pot fi decât periculoase pentru echilibrul regional şi în acelaşi timp mondial. Represiunea contra kurzilor riscă să antreneze la lupta armată pe PKK, partidul lui Abdullah Ocalan, condamnat pe viaţă. Acţiunile forţelor de securitate pe teren sunt impresionante: arestări masive, bulversarea manifestărilor pacifiste, persecutarea redacţiilor neguvernamentale. Această strategie de război civil nu este altceva decât un import al situaţiei siriene în spaţiul politic şi ideologic intern al Turciei, care trăieşte ore sumbre. Atentatele sângeroase de sâmbătă, din gara centrală a Ankarei, soldate cu aproape 100 de morţi şi 300 de răniţi, au constituit motivul unor mişcări de protest în întreaga ţară. Aviaţia turcă, după multiple bombardamente ale taberelor PKK, în Kurdistan-ul sirian şi irakian, au indus ideea că populaţia kurdă a devenit ”duşmanul” principal al ţării. La sfârşitul acestei luni, erau prevăzute alegeri legislative anticipate. Nu este clar dacă se vor amâna sau nu, dar ceea ce atestă sondajele de opinie este că AKP nu depăşeşte pragul de 40%, ceea ce nu înseamnă altceva decât că electoratul refuză marele vis islamic al lui Erdogan. Turcia are imense atuuri de a produce o implozie a Orientului Mijlociu. Momentan, întreţine o îngrijorare nefirească şi întrebarea care stăruie este dacă Recep Tayyip Erdogan va întinde coarda sau o va flexibiliza.
