Conştiinţa morală ca terapie a Răului

0
150

Revin asupra premiului Nobel din acest an atribuit scriitoarei din Bielarus Svetlana Aleksievici. cu intenţia precis asumată de a risipi unele confuzii avansate deja, mai ales în spaţiul românesc, în legătură cu disidenţa sa, nu atât recuzabilă cât mai ales singulară.

Ca să fiu bine înţeles, cred că rareori s-a întâmplat, în chiar istoria disidenţei est-europene şi ex-sovietice, ca cineva cu o biografie cumva atât de „comună” să fie inserat în rândul marilor demolatori ai comunismului. Iar dacă aşa este, este de precizat că s-a întâmplat şi cu concursul, nu mai puţin propagandistic, al unor campioni ai politicii corecte.

Câtă este, disidenţa autoarei „Copiilor de zinc” n-a fost – şi aşa a şi rămas – una gălăgioasă şi n-a vizat atât posibile fundamente de natură ideologică ale unui sistem, sovietic-stalinist ori, mai recent, lukaşenkiano-putinian. Resortul prim şi esenţial al întregii sale opere îl constituie denunţarea Răului în istoria reală, de unde şi opţiunea de extracţie jurnalistică, evidentă la nivel metodic: reportajul investigativ, cu instrumentarul la îndemână, adică pixul şi reportofonul. Că aşa este, o dovedeşte întâmplarea pe care autoarea o invocă mereu în interviurile sale; mesajul pe care i-l transmite o femeie, victimă a războiului, care, expediindu-i nişte casete cu propriile sale depoziţii, îi cere nu atât să le facă publice, cât pur şi simplu să le contemple, o dată-de două ori, fiindcă pentru ea eliberarea, singura şi cea mai importantă, s-a împlinit deja în momentul mărturisirii.

Precizez că nu ştiam despre autoare decât puţine lucruri (citisem accidental câteva prezentări de promovare ale editurii Bompiani unde i-au apărut traducerile) şi, provocat de anunţul juriului Nobel, am descoperit două lungi interviuri video întâmplate în Italia în ultimul an: primul a avut loc în cadrul marelui Festival Internaţional de Literatură ce s-a ţinut, în 2014, ca în fiecare an, la început de septembrie, la Mantova; cel de-al doilea, tot la început de septembrie, la Veneţia, chiar acum o lună, acesta prilejuit de decernarea „Premiului Internaţional Masi Grosso”.

O figură de rusoaică aşa-zicând medie (fiică a unor învăţători de ţară, tatăl bielorus, mama ucraineană, Svetlana a mărturisit că scrie în limba rusă şi că n-a încetat nicicând să se sustragă spaţiului rusesc istoric). calmă, cumpătată, fără nimic morganatic, cântărindu-şi cu grijă vorbele, refuzând exagerările şi evitând, cu tact, căderea în capcanele pe care interlocutorii i le întind mai curând fără vreo intenţie. Ceea ce mi se pare a fi mesajul său cel mai profund ar putea fi rezumat în câteva enunţuri.

Întâi, ideea că Rusia şi, într-un mod încă şi mai limpede, întrucât foarte caricatural, fostul URSS, s-au istoricizat sub spectrul unui militarism structural (de la Petru Cel Mare la Nicolae al IIIlea, trecând prin Stalin şi ajungând la Putin, sloganul-sursă al propagandei Măreţiei a fost Armata, căreia i s-a adăugat, alternativ, fie Flota, fie Biserica).

În al doilea rând, lunga şi dramatica comunizare, de peste şapte decenii, s-a suprapus şi a coincis cu o teribilă izolare de drumul unei normalităţi evolutive pe care imperialismul sovietic, întrucât redus la un altfel de lagăr, comunist, n-a reuşit s-o estompeze.

Deschiderea gorbaciovistă (căreia scriitoarea pare a-i fi în continuare partizană, neuitând faptul că fostul lider sovietic a citat-o, la începutul Perestroikăi, ca model de schimbare în gândire) a creat un orizont prea larg de aşteptări ce-avea să sfârşească, prin trădările din interior şi, mai ales, din exterior, într-un coşmar pe care Putin, ca şi Lukaşenko, n-a evitat să-l exploateze realocându-l în schema, secular verificată, a visului imperial.

Cât despre vinovaţi, Svetlana Aleksievici nu pare a avea nişte ţinte fixe, cu excepţia figurilor dictatoriale, mai vechi ori mai noi (Stalin, Lukaşenko, Putin), dictatura fiind, în esenţa ei, condamnabilă; însă, într-un fel, ea lasă să se înţeleagă că vinovăţia trebuie asumată de mai mulţi, dacă nu cumva chiar de către toţi şi, mai ales, de elite. Ori mai precis de falsele elite: cele autopropulsate, fără merite, orfane de ceea ce ea numeşte conştiinţa morală. E semnificativă invocarea unei replici pe care i-a dat-o un regizor polonez şi pe care ea a preluat-o ca un diagnostic al gravei maladii a intelectualităţii din Rusia: „Elitele voastre – îi spune polonezul – s-au grăbit să se înfulece din resturile de la masa oligarhilor, în timp ce la noi oligarhii vor să îi invităm la masa noastră”.

Or, nu cumva elitele acestea „noi” au cam aceleaşi metehne şi pe la noi? O întrebare mai mult decât insidioasă pentru cei ce se grăbesc s-o transforme pe proaspăta laureată a Nobelului într-un pion pe tabla de şah a unei confruntări ideologice din care mie mi se pare a se sustrage, rămânând fidelă unei terapii potrivit căreia Răul, atât de prezent în istorie, se cuvine învins şi prin exorcizarea sa în scris.