Ştim, ori doar bănuim, cât de rău arată sistemul de sănătate din România de azi. O ştim însă, în mod curent, din afară: din miile de cazuri prezentate cu un sârg deseori vinovat de către media, uneori din situaţii familiale, rareori însă din contactul direct cu realitatea din interiorul sistemului. Desigur, câteodată e suficient chiar şi un incidental contact cu o vizită la un cabinet ori în salonul unui apropiat, al unei rude pentru a contura, nu fără o înfrigurată revoltă, precaritatea la care s-a ajuns.
Pentru cine însă ajunge printr-o ingerinţă a sorţii, fie şi un accident neplăcut, pe patul unui spital din România de astăzi, dimensiunea dezastrului depăşeşte orice imaginaţie. Calvarul începe de acasă, de la sosirea ambulanţei şi, mai precis, de la depunerea, ca pe o marfă, pe targa serviciului de urgenţă. Unde, chiar şi cu puţin noroc, conştient ori inconştient, trăind la limita suportabilităţii durerilor, tot eşti damnat să aştepţi, fără măcar o minimă atenţie, căci de explicaţie ori de încurajare nici nu poate fi vorba, nu puţine ore. E invocată aglomeraţia, ba chiar şi sărăcia de personal, apoi rândul la radiografie, ori absenţa de moment a medicului specialist care trebuie să coboare de pe cine ştie ce etaj al spitalului mamut.
Ca pe un drum al crucii, eşti condus la nu ştiu care etaj, aşteptând în aceeaşi stare de şoc din cauza durerilor atroce pentru care nu s-a întreprins încă nimic, în faţa lifturilor, mai totdeauna blocate şi mai totdeauna indiferente la suferinţele care continuă să rămână numai şi numai ale tale.
Apoi, departe de a se ameliora, calvarul continuă. Uneori în forme şi mai neaşteptate şi deopotrivă mai greu de înţeles. Absurde în marea lor parte. Sus, la etaj, nici un medic la primire. Brancardierul care te aruncă, după negocieri cu o asistentă, pe o canapea jerpelită. Asta fiindcă nu există nici un pat liber. Durerile au depăşit orice limită. Recunosc, nu le-am imaginat amploarea, duritatea nici măcar din filele răscolitoare ale unor capodopere din literaturii lumii. Abia târziu mi se injectează nişte calmante. Cu rezultate insesizabile. Şi nimeni nu discută cu mine, nici halat de medic prin salonul aglomerat cu vreo 10 paturi din care răzbat gemete îngrozitoare. Aflu din nu ştiu ce sursă (fiindcă dospit de suferinţă şi întins cu faţa în sus pe această canapea împrumutată parcă din recuzita unui teatru falimentar, nu am idee unde mă aflu, nu disting nimic în jur, aflu deci că abia dimineaţă voi dus la operaţie. Una pe care, din cauza durităţii durerilor, mi-aş dori-o pe loc. Cu orice risc.
Reuşesc cu greu să mă detaşez de condiţia de bolnav, de parcă mi-aş accepta condamnarea. Ceea ce îmi doresc, în inconştienţa din care ies, o clipă la suprafaţă, este ca totul să se termine cât mai repede. Şi, oarecum surprinzător, îmi apare în memoria amorţită scena uciderii cailor accidentaţi la picioare. Şi abia acum înţeleg mai exact metafora acelui gest al cărui sens îmi rămânea la suprafaţă.
Ceea ce a urmat nu doar că nu va aduce vreun strop de umanitate, dimpotrivă, va amplifica calvarul, mai ales că, odată depăşit momentul „tehnic” al operaţiei, totul ar trebui să intre în gestionarea colectivului medical, presupus, printr-o tradiţie milenară, a fi pregătit să-ţi stea alături fie şi doar cu strictele meniri înscrise în fişa postului. Ce se mai vorbim de nevoia de a-i explica pacientului ce i s-a făcut, ce urmează, ce-l aşteaptă. Timp de şapte zile, cu excepţia unui medic rezident, ceva mai uman decât probabil se consideră a fi nevoie, niciun altul nu s-a oprit la pat. N-am văzut nicio vizită din acelea clasice în salon. Asistente – puţine mi s-a spus, din cauza unor limite legale – mai mereu nervoase, apostrofând pacienţii, infirmiere greu disponibile, întrucât puţine (una singură noaptea pe mai bine de 30 de paturi: o fi existând astfel de încadrare într-o schemă „legală”?).
În orice caz, sentimentul cel mai puternic pe care nu-l pot depăşi nici acum a fost al unei întoarceri în timp, cu un veac, poate mai puţin, din care dispare automat chiar şi ideea progresului medicinii cu siguranţă important la nivel global.
Un sistem bolnav care, netratat, se dovedeşte neputincios în a-şi trata, la rându-i, proprii bolnavi.
