Americanii de rând nu cred nimic, dar realmente nimic, potrivit sondajelor, din stufosul şi obositorul „raport Warren”, altminteri dat publicităţii, care în opinia analiştilor n-a urmărit relevarea adevărului, ci escamontarea lui. Unul dintre înalţii responsabili din acea vreme, John Edgar Hoover, patronul FBI, poate n-a fost parte a complotului orchestrat contra lui JFK, în ziua de 22 noiembrie 1963, dar n-a făcut nimic pentru evitarea asasinării acestuia. La zece ani după tragedia de la Dallas, Clarence Kelley a fost numit de Richard Nixon în fruntea FBI, cu sarcina principală de a reda respectabilitatea poliţiei federale americane. O respectabilitate pe care Hoover, cu metodele sale contestate, o pierduse după ani de putere exclusivă, autoritară şi partizană. Una din primele iniţiative ale lui Kelley a fost deschiderea, din arhive, a numeroase piese consacrate asasinării preşedintelui Kennedy. „Dosarul FBI pe această temă era voluminos, neîncăpător într-un birou”, avea să spună el mai târziu. Între nenumăratele note şi rapoarte, Kelley şi oamenii săi au descoperit câteva „pepite”. În primul rând voiajul lui Lee Harvey Oswald în Mexico City, cu câteva săptămâni înainte de a trage asupra preşedintelui, în Dealey Plaza, în timpul vizitei acestuia la Dallas. Kelley a mai descoperit, de asemenea, o scrisoare a lui Hoover, care pretindea că ar fi trimis Comisiei Warren listingul unor documente, mai exact al unor declaraţii ale martorilor, dar care n-au ajuns niciodată. În aceeaşi scrisoare, fostul şef al FBI recunoştea că aflase de voiajul la New Mexico a lui Oswald, unde acesta se întâlnise cu diplomaţi cubanezi, dar şi cu un agent KGB bine cunoscut serviciilor americane, Valeri Kostikov, nume evident „de împrumut”. În faţa interlocutorilor şi în diferite cercuri, viitorul asasin făcuse menţiunea că intenţiona să-l împuşte pe preşedintele Kennedy. Acest lucru nu însemna că sovieticii şi cubanezii deciseseră să-i acorde ajutor fostului puşcaş marin, dar făcea un pic lumină, în sensul că nici nu l-au descurajat în proiectul său. Ori, ştiind toate acestea de la proprii agenţi din Mexico City şi având cunoştinţă de investigaţiile CIA, logic era să îi avertizeze pe cei care îl supravegheau pe Oswald, după revenirea acestuia din voiajul său în America Centrală, adică pe cei din Biroul FBI din Dallas. Cu toate acestea, Hoover n-a făcut nimic în privinţa supravegherii de rutină a unui puşcaş marin, o vreme transfug în URSS, revenit în SUA, căsătorit cu o rusoaică. Mai mult, la începutul lunii noiembrie 1963, cu doar câteva zile înaintea gestului fatal, Lee Harvey Oswald, furios, a intrat în Biroul FBI din Dallas şi a lăsat o notă ameninţătoare, plângându-se de supravegherea exercitată asupra lui şi a familiei. Această notă a fost primită de agentul James Hosty şi ataşată „dosarului Oswald”… aflat în lucru. Adică uitat prin fişete. Cum din personalul antenei FBI la Dallas nimeni n-a ţinut cont de voiajul în Mexico City, nici de întâlnirile dubioase avute, mai mult sau mai puţin „interesante”, lipsa de reacţie devine probă de complicitate. A lui Hosty şi a superiorilor săi, care ştiau că preşedintele Kennedy urma să treacă prin Dallas la 22 noiembrie 1963. În 1973 s-a cunoscut existenţa acestor „pepite” şi a abordării superficiale, dacă nu mimate, a „dosarului Oswald” de către antena FBI din Dallas. S-a aflat că după asasinarea lui JFK, consiliat de şeful său, Gordon Shanklin, agentul Hosty va face să dispară în toaletă documentele FBI Dallas, arse în prealabil, ce-l vizau pe asasin. Inclusiv nota semnată de Oswald cu câteva zile înainte de asasinat. Motivul acestei distrugeri a fost simplu şi este relatat de Philippe Shanon în cartea sa „Anatomia unui asasinat”. Cei doi agenţi FBI s-au speriat de ideea că poliţia federală l-a avut pe asasin la îndemână şi l-a lăsat să se mişte în voie. Şi riscau să „zboare” din funcţie înainte de pensionare. Pentru succesorul lui Hoover, Kerrey, Hosty a fost o victimă. Dacă antena FBI din Dallas ar fi fost informată de ceea ce Hoover ştia despre Oswald ar fi luat măsurile necesare pentru neutralizarea acestuia. E o bănuială. Dar John Edgar Hoover n-a făcut nimic pentru a evita drama de la Dallas. În romanele poliţiste se identifică persoanele care profită direct de o crimă. În afacerea Kennedy numele acesteia este vicepreşedintele Lyndon Baines Johnson, care îi succede în funcţie. Ca să nu mai adăugăm că în expertiza de dată recentă a unui detectiv australian de calibru, sub acoperire, Collin McLarren, glonţul fatal a plecat – din eroare (!) – dintr-un AR-15 deţinut de Hickey George, din serviciul de securitate al lui JFK, aflat în maşina imediată din coloană. Asasinarea lui Martin Luther King, în aprilie 1968, la Memphis (statul Tennessee), şi, două luni mai târziu, a lui Robert Kennedy, la hotelul Ambasador din Los Angeles, se adaugă celei a lui JFK. Fără nici o trimitere, nici cinică, la cartea de referinţă a lui Alexis de Tocqueville „Democraţia în America”. Anul trecut, America – potrivit canalelor de dreapta – era cât pe ce să ne lase din braţe pentru că am fost nedemocratici.
