O dilemă de actualitate a lui John Kennedy

0
31
Citeşte mai mult

S-a scris şi s-a vorbit mult în ultimele săptămâni despre John F. Kennedy, tânărul şi carismaticul preşedinte american asasinat cu o jumătate de veac în urmă. Figura sa impozantă, în primii ani în care, indexate atrocităţile războiului şi resimţite, ca un  mugur de speranţă, promisiunile unei ere ceva mai clemente cu ea însăşi, continuă însă să fascineze dar şi să intrige. Ca şi când, din biroul său oval pe care începuse să-l desacralizeze percepţia ororilor unui prezent încă inclement căruia voia să-i smulgă sechelele fiecare act şi gest al său ar fi fost asumat profetice.

Există un discurs, printre atâtea altele, pe care tânărul Kennedy l-a ţinut la începutul anilor Şaizeci şi care a fost amplu şi, uneori, prea grăbit comentat, încât a sfârşit, mă tem, că a suferit o mică, dar semnificativă deturnare. Poate că de vină va fi fost tocmai contextuarea acestuia în momentul istoric dat, prea ataşat adică provocărilor în act pe atunci şi prea sâcâitoare la nivelul establishmentelor cancelariilor încă într-o disensiune ce nu anunţa nimic bun.

Decontextualizat – aşa cum mi se pare că merită –, discursul acesta, la care mă voi raporta tocmai ca invitaţie la o lectură cu o nouă cheie interpretativă, mi se pare de o actualitate mult mai flagrantă decât altele; întâi, fiindcă denunţă, în termeni unei inflexibile radiografii, prepotenţa serviciilor, deţinătoare şi manipulatoare de secrete şi mai puţin slujbaşe ale siguranţei – a cetăţenilor şi a lumii.

Dotat cu o directeţe a limbajului ce nu lasă loc niciunui rest de retorică diplomatică, discursul îşi asumă o francheţe pe cât de insolită – pentru Şeful Cel Mare al Statului Cel Mai mare – pe atât de utilă, prin intoleranţa faţă de năravurile nevindecate, nici astăzi, ale unor astfel de servicii. E vorba în fond de secretomanie şi de dificultatea ieşirii din cercul ei insidios fie şi la nivelul unui „Frate atât de Mare”. Un „Frate”, totuşi, natural, dacă subscriem în a detecta, printre rândurile discursului, atacuri nu atât – ori nu numai – la ameninţările făţişe, declarate, din afara SUA (URSS, Cuba, China, Vietnam, într-un cuvânt întreaga agendă a războiului rece).

Resortul esenţial al acestui discurs mi se pare unul asumat dilematic: John Kennedy se întreabă – şi îşi întreabă comilitonii – cum să procedeze să-şi informeze concitadinii fără a nu impieta statului „securităţii”. Un cuvânt pe care nu se sfieşte să-l decreteze „respingător”, în raport cu o „societate deschisă şi liberă”; un paradox, aşadar, o veritabilă aporie. Lumea trăia atunci – ca şi astăzi – sub pecetea „unei conspiraţii monolitice şi nemiloase, bazate mai ales pe mijloacele secrete, spre a-şi extinde sfera de influenţa, prin infiltrarea, ba chiar invadarea, subversivul asupra alegerile, prin intimidarea liberei opţiuni. Este un sistem ce-a recrutat ample resurse umane şi materiale în construirea unei maşini armonizate ce conjugă operaţii militare, diplomatice, de intelligence, operaţii economice, ştiinţifice şi politice”, însă grav e că „acţiunile sale nu sunt difuze, sunt păstrate secrete”, opozanţii acestei secretomanii nu sunt elogiaţi, sunt reduşi la tăcere.

Nicio cheltuială nu-i prea mare, niciun secret nu iese la iveală.

Iar dilema kennedyiană nu putea evita o raportare, neobişnuit de dramatică, supradimensionată, aşa cum poate părea la o lectură superficială, la modelul atenian antic, adică chiar la primul legislator înţelept pe care, din păcate, n-am ştiut – ori nu ştim – să-l urmăm. E vorba de Solon care decretase, mii de ani mai înainte, că a evita controversele ar fi o crimă pentru faţă de fiecare cetăţean. „Vă cer ajutorul – suplicase cel ce avea să primească pedeapsa mortală şi pentru această neobişnuită sinceritate – în foarte dificila mea sarcină de a informa şi de alerta poporul american”. Şi lumea, în întregul ei şi, iată, şi în istoria ce a urmat.