Succes de marcă pentru un avocat din cadrul Baroului Dolj. Andreea Turculeanu a reuşit să câştige recent un proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg, într-un caz ce datează din anul 2004. La vremea respectivă incidentul a făcut vâlvă şi în mass-media, la mijloc fiind un tânăr agresat de poliţişti, în urma unui accident rutier ce a avut loc la Balş. Într-un interviu acordat cotidianului „Cuvântul Libertăţii”, tânăra avocat dezvăluie cum funcţionează mecanismul acestei instituţii, în care mulţi români şi-au pus speranţele în ultimii 20 de ani.
– Care sunt motivele pentru care românii ajung la Curtea Europeană a Drepturilor Omului?
– România are peste 30 de cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului numai pe retrocedări, retrocedări care, acum un an şi ceva, au fost oprite, prin acea hotărâre-pilot. Au fost suspendate până când ţara noastră îşi va face temele, astfel încât să nu mai fie nevoie ca judecătorii CEDO să judece aceleaşi litigii de foarte multe ori. Abundenţa de legi care modifică destul de des regimul la anumite instituţii nu poate duce la o stabilitate juridică. Curtea spune şi în hotărârea dată pentru clientul meu că dreptul la apărare nu a fost luat în seamă. A fost luat în seamă numai cuvântul poliţistului respectiv şi nu s-a încercat să se găsească alţi martori.
– Înainte de a discuta despre importanţa verdictului dat de CEDO, trebuie să revenim asupra împrejurărilor în care s-a produs incidentul reclamat de clientul dumneavoastră. Ce s-a întâmplat mai exact pe 7 aprilie 2004?
– Clientul meu era cu prietenii cu maşina. A avut loc un accident rutier care nu s-a soldat cu victime, nu el era şoferul. A venit poliţia, i-a dus la secţie, nu au încercat să fugă sau să fie violenţi, nu s-a întâmplat nimic care să pună în pericol viaţa cuiva. Totul a pornit de la faptul că nu au vrut să semneze declaraţia scrisă de poliţişti. Or, nu este normal ca poliţistul să scrie declaraţia. Până la urmă, bine, rău, cu erori gramaticale, este declaraţia pe care trebuie să o scrie fiecare cetăţean când ajunge într-o astfel de situaţie. Asta a fost, până la urmă, marea problemă. Oamenii nu au vrut să semneze declaraţia. Din acel moment au început violenţele fizice. Clientul meu a fost scos în afara sediului Poliţiei şi lăsat acolo. Şi de aici a început să-şi caute dreptatea.
„Clientul meu provine dintr-o familie de oameni simpli”
– Cum a ajuns cazul la CEDO? A fost o cerere expresă din partea victimei sau dumneavoastră le-aţi recomandat să meargă spre această instituţie europeană?
– Clientul meu provine dintr-o familie de oameni simpli, absolut normali, care au arătat că au încredere în justiţie, pentru că puteau pur şi simplu să se dea bătuţi şi să spună: asta este, am pierdut! Au venit la noi, la Barou şi au prezentat pe scurt care este situaţia şi au spus că doresc să facă o plângere la CEDO. La noi este văzută ca o supra-instanţă. Dumnealor chiar au avut noroc, chiar s-au încadrat în condiţiile de admisibilitate de la CEDO. În 2006 au făcut o cerere iniţială, ce are un formular fix, în care trebuie să scrii de mână. Nu se poate scrie la calculator pentru că este vorba de încadrarea într-un anumit spaţiu. Am trimis-o la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Şi de atunci am tot urmărit să apară sentinţa. Această instituţie are un mecanism exact: pentru dosarele care se clasează nu mai comunică nimic. Aveam şi temerea că există posibilitatea să-l claseze. Şi, în această situaţie, mai trimiteam o scrisoare în care întrebam care sunt paşii pe care ar trebui să-i mai urmăm, dar şi ce se întâmplă cu dosarul. De fiecare dată au răspuns cu promptitudine la fiecare scrisoare a noastră. Un lucru extraordinar este că plângerea noastră a fost trimisă statului român, care s-a văzut obligat să trimită toate înscrisurile legate de această problemă. Au venit 15 kilograme de hârtii.
„S-a demonstrat că există justiţie”
– După şase ani de aşteptare verdictul Curţii Europene este în favoarea celui care a formulat plângerea. Sunt la mijloc despăgubiri sau este vorba de o reparaţie morală?
– În primul rând, această hotărâre rămâne definitivă trei luni de zile. După acest termen, statul român este obligat să plătească acele daune pe care le-a stabilit CEDO, adică 6.000 de euro daune morale şi 23 de euro daune materiale. Nu am solicitat bani care nu există. Aceste sume vor fi plătite în raport cu indicele de inflaţie şi dobânda aferentă. Cel mai important lucru, în urma condamnării pe care a suferit-o România în cazul nostru, putem redeschide dosarul la instanţele din ţară. O condamnare a României, oricând ar fi ea, atrage posibilitatea rejudecării dosarului în ţară. Poate că acesta este cel mai mare câştig al clienţilor mei şi, într-adevăr, o confirmare a încrederii pe care au avut-o în justiţiei. Acum, pot din nou, prin această hotărâre, să redeschidă dosarul şi să rejudece cazul. Este o decizie pe care clienţii mei au aflat-o şi, după şase ani, nu le-a venit să creadă. Este o familie greu încercată şi, dacă i-aţi vedea, nu v-ar veni să credeţi: plâng întruna. Nu este un lucru pentru care să plângi, dar, pentru dumnealor s-a demonstrat că există justiţie.
– Au trecut destul de mulţi ani de la incident. Aveţi semnale de la clientul dumneavoastră că şi-ar dori să reia procesul la instanţele din ţară?
– Da. În primul rând Curtea Europeană a Drepturilor Omului ne-a dat un mare ajutor. Nu sunt multe persoane din România care să primească o astfel de decizie. Ţara noastră este pe locul al doilea din punctul de vedere al numărului de cereri depuse, pe primul loc fiind Turcia. Însă, evident că nu toate cererile ajung în faţa judecătorului. În cazul nostru, mi se pare normal şi firesc să mergem până la capăt, nu numai din punctul de vedere al pedepsirii persoanei care se face vinovată de ceea ce s-a întâmplat. Este nevoie să arătăm că justiţia trebuie să-şi joace rolul aşa cum este scris.
– Spuneaţi că la CEDO sunt foarte multe cereri venite din partea românilor. Şi multe nu ajung la judecător. Ce criterii ar trebui să îndeplinească un dosar pentru a fi judecat la această instanţă?
– Pentru a ne adresa CEDO dosarul trebuie să se fi terminat în România, adică să existe o decizie definitivă şi irevocabilă. Este nevoie să fac o precizare: CEDO nu judecă dosarul din ţară. Curtea Europeană a Drepturilor Omului are doar obligaţia să observe dacă statul a permis cetăţeanului să se folosească de toate instrumentele, să verifice toate elementele de la dosar, să aibă timp pentru a se apăra. CEDO verifică modul în care statul are grijă de libertăţile noastre, nu modul în care dosarul a fost soluţionat. Doar felul în care statul l-a tratat pe cetăţean. Procedura pentru un astfel de proces nu este complicată. Se ajunge la CEDO, unde există un formular în limba română de 10 pagini în care îţi explică şi cum trebuie completat, dar este şi o convenţie succintă. Este foarte logic şi mult mai simplu decât la noi. Nu este un vocabular rigid. Curtea se pliază pe modul în care omul înţelege.
„Avocatul are un rol important în viaţa de zi cu zi”
– În aceste condiţii, în ce măsură mai este nevoie de asistenţă juridică din partea unui avocat? Un simplu cetăţean îşi poate completa singur formularul de la CEDO?
– Eu consider că rolul avocatului în aceste situaţii este unul foarte important pentru că acesta este cel care dă forma textului. Şi sunt câteva lucruri peste care, într-adevăr, CEDO nu trece. Fondul este uşor de înţeles pentru oricine, dar modul de a aborda şi explicaţia trebuie făcute de un specialist. Deşi omul ştie care este exact situaţia lui, ştie care este dreptul ce i-a fost încălcat, forma acestei expuneri este destul de rigidă şi greoaie. În cuprinsul unei pagini trebuie să atingi mai multe probleme pentru a avea acceptul CEDO că, într-adevăr, s-au îndeplinit condiţiile pentru a merge mai departe. O parte juridică lipsită de asistenţa unui avocat are mai mici şanse de aprobare a unei cereri. Din punctul meu de vedere avocatul are un rol foarte important în viaţa de zi cu zi.
– Este primul succes la CEDO pentru dumneavoastră? Ce înseamnă pentru cariera unui tânăr avocat să obţină un asemenea succes la Curtea Europeană a Drepturilor Omului?
– Eu îi încurajez pe cei care se consideră nedreptăţiţi ca, în primul rând, să consulte un avocat şi să-i dezvăluie acestuia toate îngrijorările şi îndoielile, pentru că, poate, petrecând mai mult timp, există şansa să găsească o soluţie să meargă la CEDO. Pentru mine este primul proces câştigat la CEDO pentru că cererea a fost redactată în 2006, iar eu sunt avocat din anul 2005. Mi-a făcut mare plăcere şi trebuie să recunosc că este o satisfacţie extraordinară. Cea mai mare mulţumire este că aceşti oameni au putut să îşi facă dreptate. De câte ori mă văd le dau lacrimile şi nu pentru suma pe care dumnealor au câştigat-o, pentru că nu îi îmbogăţeşte. Dar faptul că i-a ajutat cineva, că a fost alături de dumnealor, este un foarte mare câştig şi pentru mine personal.
CARMEN RUSAN şi RADU ILICEANU
