Când istoricul vrea „mai multă lumină”!

Istoricul Cosmin Popa, cercetător relativ tânăr (52 de ani), al Institutului „Nicolae Iorga”, de pe lângă Academia Română, specializat în istoria Uniunii Sovietice şi a comunismului european, cu câteva cărţi publicate (i-am lecturat „Intelectualii lui Ceauşescu şi Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice” ed. Kronika – 2018) a enunţat, deunăzi, în „Adevărul” câteva păreri personale privind desecretizarea a peste 5.000 de dosare diplomatice ale ministerului de Externe, interesat fiind de relaţia cu URSS, care a dictat încercarea celor care au preluat puterea de la Nicolae Ceauşescu de a menţine structurile şi oamenii care au făcut posibil regimul comunist în ultimii ani. Adică, în Decembrie 89, n-a mai avut loc… nici o revoluţie! Considerându-l chiar istoric autentic, cu probitate, pe Cosmin Popa, dornic de a face lumină, ori dacă a fost lumină de a aduce şi mai multă lumină, şi dacă se poate orbitoare, pe care o aşteptăm de la istorici, „aceşti mineri de suprafaţă”, am fost pe deplin decepţionat. Ceea ce bineînţeles, nu e o nenorocire. Numai că istoricul Cosmin Popa dezamăgeşte, impardonabil, şi prin aparatul bibliografic pe care îl stăpâneşte şi prin unghiul abordărilor pe care le propune. Sigur există păreri şi păreri şi se poate vorbi şi de bine şi de rău, cu acelaşi entuziasm. Istoricul menţionat anticipează existenţa, în pomenitele arhive, a unor reflecţii documentare, urme şi dovezi ale modului în care România s-a transformat, după Decembrie 89, foarte rapid, dintr-o ţară eroină a lagărului comunist, într-o ţară „paria” a fostelor ţări comuniste. Pentru care dintre ele nu ne spune. Se insinuează, cu discreţie, temeritatea că vom afla adevărul despre revoluţia din 1989, ceea ce ar putea surprinde. Şi probabil, procurorul militar Cătălin Ranco Piţu, fost şef al Parchetelor militare din cadrul Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, care şi-a publicat rechizitoriul sub titlul „Ruperea blestemului. Revoluţia română din decembrie 1989” (ed. Litera, 2024) se va simţi vexat. Ca o părere personală nu sunt pe deplin convins că istoricul Cosmin Popa şi crede ceea ce afirmă şi mai degrabă face enunţuri de bon-ton, care să dea bine, în spaţiul public. Afirmaţia că România se află astăzi între două tabere, una europeană şi alta anti-europeană, pro-rusă, e o prostie rotundă ca o lună rece. Adică, mai „pe şleau”, există reziduri „putiniste”, care nu vin de la 1968, ci sunt de dată recentă. Povestea undeva, cu umorul său fin, Radu Cosaşu că deplasându-se cu ani în urmă cu trenul, în cadrul unei delegaţii a Difuzării Filmelor (aveau misiunea să cumpere filme sovietice din producţia 1969 la Moscova), a nimerit într-un compartiment cu un profesor rus de franceză la Universitatea din Tbilisi (aristocraţia rusă a vorbit întotdeauna perfect franceza) şi… interogat: cum a îndrăznit România să nu se alăture „Pactului” în pedepsirea Cehoslovaciei? Cum îşi închipuia Ceauşescu că va fi iertat pentru cea mai mare trădare a lui menţinând legăturile cu Israelul? Nu mai continui. Oana Ţoiu, şefa diplomaţiei de la Bucureşti, ar fi precizat câteva titluri de dosare, între care şi „Reacţii în URSS faţă de revoluţia din 22 decembrie 1989”. Nu ne îndoim că au fost reacţii, numai că starea de spirit europeană din 1989 n-avea comună măsură cu cea de acum. Gorbaciov (Premiul Nobel pentru Pace primit la 15 octombrie 1990) era un star politic, cu care discuta Margareth Tatcher, susţinută de Francois Mitterrand şi Ronald Regan, mai puţin Helmut Kohl şi toţi liderii mari ai lumii. În cartea sa  „Dernieres conversations avec Gorbatchev” (ed. Robert Laffont) cu o prefaţă de Helene Carrere d’Encausse, fostă membră a Academiei franceze, Darius Rochebin, jurnalist elveţian de calitate, relatează o discuţie a sa, descumpănitoare, cu Silviu Brucan, venit la Moscova spre sfârşitul anului 1989, pentru a primi „binecuvântarea” la ceea ce urma să întreprindă. Promisiunea lui Brucan, considerat un „intrigant stalinist”, convertit la gorbaciovism, a fost aceea de a se menţine, la Bucureşti, în continuare partidul comunist la putere, dar fără Nicolae Ceauşescu şi soţia acestuia. N-a ajuns la Gorbaciov, dar a ajuns la oameni din anturajul acestuia. Pentru un istoric care se respectă, cum este probabil şi Cosmin Popa, unele afirmaţii ar merita şi prudenţă, dar mai ales argumentare. Fiindcă există riscul de a complica ireparabil anumite lucruri, şi nu de a le limpezi. Exact de ce nu avem nevoie, în aceste vremuri tulburi, neliniştitoare şi fără… ieşire.