Despre învăţătoarea Stela Ivan, de la Şcoala nr. 2 “Traian” din Craiova, vorbesc generaţiile de elevi eminenţi pe care i-a avut la clasă şi care, acum, au devenit oameni cu carieră. Având o experienţă bogată – 32 de ani petrecuţi numai la catedră –, dascălul Stela Ivan a acceptat, cu multă bunăvoinţă, să ne împărtăşească lucruri frumoase despre această delicată profesie care solicită, înainte de toate, o mare dăruire.
– Cu toate că acest lucru se cunoaşte doar în mediile şcolare, la finele acestei luni, dascălul va fi sărbătorit, el având o zi dedicată special. Pentru că ne apropiem de acest moment, vrem să vă întrebăm cum este să fii dascăl în aceste timpuri?
– E o mândrie să faci parte din această armată a dascălilor, pentru că, mai mult decât oricând în ultima perioadă, este o armată. Se pare că dascălului îi revin, în ultimul timp, foarte multe atribuţii pe lângă cele pe care le avea, pentru că însăşi viaţa a devenit o mare luptă. Dacă înainte dascălul se ocupa de instrucţie şi educaţie, acum el trebuie să suplinească foarte multe: o lipsă a părinţilor, a implicării societăţii în ceea ce priveşte educaţia copiilor. Nu vorbim de părinţii care au plecat să muncească în afară – la clasa mea nici nu am situaţii de acest gen –, dar mă refer la acei părinţi extraordinar de ocupaţi, atât pentru propria lor definitivare profesională, cât şi pentru a aduce strictul necesar familiei, ceea ce înseamnă că îşi văd copii doar seara. Şi atunci dascălul trebuie să-i suplinească. Acest lucru este foarte greu, pentru că fiecare dintre aceşti dascăli are şi el problemele lui.
– Câte generaţii v-au trecut prin mână?
– Am 32 de ani de activitate şi mă mândresc cu vreo opt generaţii. Ei trec pe la mine în momentul în care simt că trebuie să o vadă pe doamna. Mai zilele trecute a venit o fetiţă cu mama şi m-a impresionat extraordinar de tare, pentru că ea m-a întâmpinat plângând. Eu am crezut că s-a întâmplat ceva, dar ea mi-a spus că plânge pentru că s-a emoţionat. Şi doamna la fel… Ei bine, acestea sunt momente unice în viaţa noastră. Este una dintre profesiile care aduce momente unice. Am văzut că tinerii au început să o ocolească pentru că înseamnă foarte multă implicare, dar atunci uzura vine mai repede. Este un adevăr, dar nici o altă profesie nu îţi aduce atâtea bucurii cât îţi poate aduce profesia noastră de dascăl. Ea este unică, pentru că noi lucrăm cu tot ce a lăsat mai frumos Creatorul pe faţa pământului – copilul. De aceea, să ştiţi că uneori sufletul nostru rămâne un suflet de copil. Câteodată am şi eu reacţii de copil. Nu ştiu dacă este rău sau este bine, dar ştiu că totul vine de la ei.
– Observaţi diferenţe între clase?
– Copilul e unic. Ca dascăl, îţi pui amprenta asupra lui, fiindcă, în această perioadă, i se definitivează caracterul şi personalitatea. Trebuie să descoperi partea aceea bună a lui şi să o dezvolţi. Uneori nici el nu ştie că există acolo şi tocmai aici este măiestria dascălului în a găsi ceea ce nici copilul nu ştie că are. Mă bucur nu neapărat pentru profesiile bune pe care le au, ci pentru că au ieşit, cu litere mari aşa, cuvântul acela – om. La una din generaţiile mele, unul dintre băieţi era student la o facultate în ţară şi i s-a întâmplat un accident foarte grav. Am ştiu imediat şi ce m-a bucurat extraordinar a fost faptul că l-au ajutat toţi să termine, să treacă prin această traumă. Acum e un familist care are copii, dar în momentul acela, dacă nu era colegii lui lângă el, nu ştiu dacă reuşea să treacă mai departe. Ba chiar fiecare generaţie are ceva unic. Când vorbeşti despre o anumită generaţie îţi aminteşti unicitatea sa. Cu lucrurile care sunt cam aceleaşi te obişnuieşti, dar îţi rămâne în minte doar ceea ce este unic pentru generaţia respectivă.
– Cum sunt, de pildă, cei de care vă despărţiţi acum?
– De ei o să-mi aduc aminte ca o generaţie de copii care a avut o inteligenţă deasupra mediei. O clasă deosebit de omogenă, foarte buni colegi, într-adevăr un colectiv. Au şi un talent artistic deosebit, care trebuie doar pus în valoare şi sunt extrem de lipicioşi, mămoşi, s-au pliat pe sufletul meu. Şi buni, foarte, foarte buni… Eu nu o văd ca pe o despărţire şi nu vreau nici ei să o vadă aşa. Ci ca pe o altă treaptă pe care trebuie neapărat să o urce cu mult curaj, deşi este un necunoscut pentru ei.
– Sunteţi un dascăl dăruit profesiei. Dar nu vă descurajează, totuşi, toate aceste reproşuri care i se aduc sistemului de învăţământ românesc actual?
– Învăţământul în România a fost dintotdeauna prost plătit. Însă ceea ce s-a schimbat acum în rău este ceva la care noi ţinem foarte mult – demnitatea. Mă uit peste tot şi văd că suntem trataţi ca nişte bugetari. Cadrul didactic sau dascălul nu este bugetar, ci este un modelator de suflete, de caractere, de personalităţi. Învăţământul este fundaţia pe care societatea ar trebui să meargă bine. Dacă învăţământul nu este de calitate, nimic nu va merge, iar când îşi vor da seama va fi prea târziu, pentru că este vorba de starea unei naţiunii. Iar noi, din punctul acesta de vedere, nu am făcut paşi în faţă. Înainte nu aveam aparatură, nu aveam dotarea de astăzi, dar şcoala era privită altfel.
– Are carenţe şcoala de astăzi?
– Învăţământul românesc nu este prost deloc. Elevii mei, care termină acum clasa a XII-a, au primit burse şi sunt solicitaţi de cele mai renumite universităţi din lume. Aceasta dovedeşte că învăţământul românesc este competitiv şi foarte bun. Pentru că noi îi creştem pe copii noştri să se autodepăşească, să fie într-o competiţie permanentă cu ei şi, mai nou, i-am învăţat să fie competitivi şi cu alţii, pentru că societatea aşa cere. Dar ceea ce e dureros este punerea la zid a învăţământului pentru tot ce nu merge bine. Însă bucuria cea mai mare e că, şi în condiţiile actuale, această armată a dascălilor a rămas acolo, pe locul ei, ştie că are ceva de dus la capăt şi că nu se dă bătută în acest ţel al ei de a modela un tânăr.
– Care ar trebui să fie relaţia dintre învăţător şi elevi, pentru că apar tot felul de exagerări în comportamentul acestora?
– Eu sunt convinsă că nu există dascăli răi. Mai văd, dar mă gândesc că e uscătura aceea din pădure şi întrebarea mea este ce căuta acel om în învăţământ. Din punctul meu de vedere, ar trebui ca, mai întâi, să-ţi faci o investigaţie să vezi dacă eşti pentru aceste două profesii – învăţământul şi medicina. Dacă nu ai dragoste pentru copii şi pentru oameni, nu ai cum să faci aceste profesii. Devii un simplu bugetar, vii şi treci pe acolo, îţi iei salariul şi semnezi condica. Un pedagog destul de controversat spunea să te apropii de copil ca de un copăcel. Să nu îţi fie teamă să iei foarfeca şi să tai dacă apar câteva crengi uscate, nici să îi pui un tutore dacă vezi că se clatină, să îl uzi, să-l îngrijeşti şi să-l iubeşti. Şi atunci sigur, la final, vei fi încântat de roadele pe care ţi le va da copăcelul. Să stai să-l vezi cum se apleacă, cum se usucă, mira-m-aş ca, la final, dă roade.
– Dar cu propriii copii cum aţi procedat? Aţi fost dascăl sau părinte?
– Să ştiţi că am fost dascăl acasă pentru copiii mei, pentru că la şcoală nu am putut să fiu. A fost de o aşa nazură încât eu aveam o serie şi ar fi fost o dramă să îmi las seria ca să iau clasa copilului meu. Dar ei au suferit. Am simţit de multe ori că ar fi avut această dorinţă, mai bine zis această curiozitate, să mă vadă cum sunt în clasă. Când au mai crescut şi le mai făceam observaţie, îmi atrăgeau atenţia că nu sunt elevii mei din clasele I-IV. Dar eu, ca părinte, la un moment dat am văzut că băieţii mei scăzuseră la învăţătură şi a fost obligaţia mea să iau legătura cu şcoala, cu profesorii. Le-am spus că nu mai dau atâta importanţă studiului şi i-am rugat atunci pe colegii mei, nu neapărat să fie duri, dar să fie mai exigenţi cu ei.
– Ne-aţi mărturisit că o să aveţi în bancă pe cel mai mic membru al familiei, nepoţica dumneavoastră …
– Am şi emoţii, am şi o mare bucurie că va fi eleva mea. Nu ştiu cum va fi evoluţia ei, dar bucuria cea mai mare este că mă pot implica şi mai mult în ceea ce priveşte modelarea ei şi cred că are nevoie de mâna mea deoarece are un caracter voluntar. Îmi place să cred că voi obţine rezultate bune în ceea ce priveşte caracterul ei. O voi trata ca pe unul dintre copiii mei, nu ca pe nepoţica mea. Noi, în clasele I-IV, trebuie să dezvoltăm toate operaţiile de care avem nevoie pentru că informaţiile vin şi se şterg. Iar dacă elevul nu este format, ceea ce va absorbi va fi nul. Acesta este rolul grădiniţei, dar şi al dascălului din clasele primare. Trebuie să formăm tot ceea ce înseamnă operaţia, să le aducem la stadiul de definitive. De aceea, fiecare obiect de învăţământ are rolul ei.
– Păstraţi mitul dascălului devotat. Curiozitatea este dacă provine din experienţa pe care o aveţi sau l-aţi dobândit…
– Dascălii mei, despre care le vorbesc mereu copiilor, au fost nişte dascăli dăruiţi. Eu am locuit undeva la intrarea din Gângiova şi, ca să nu ne mai ducem la şcoala din centru, pentru că erau nămeţi, oamenii din această parte au obţinut aprobarea să facă, din fondurile lor, o şcoală pentru clasele I-IV şi li se vor trimite dascăli. Toată lumea s-a pus la muncă, s-au strâns fondurile. Cei mai mulţi au dat produse, pentru că nu aveau bani. Era un teren viran şi acolo s-a construit şcoala. Cei care au construit-o nu mai aveau copii la şcoală, erau deja mari, dar au construit această şcoală – nea Nicolae, nea Ilie, vecinul meu – şi totuşi au ridicat-o spunând că vor veni nepoţii. Şi aşa a fost construită: o şcoală de vis! Erau două păduri lângă noi, de unde am adus pomi. Această şcoală a avut gard viu din liliac. A fost o livadă pe care am plantat-o noi, fiecare copil având câte un pom. Am avut grijă de ei şi atunci mi-am dorit pentru totdeauna să fiu dascăl. Ne-au trimis doi dascăli să învăţăm la simultan şi ei au fost ca nişte apostoli pentru noi. Toţi colegii mei, mai mari sau mai mici, au fost nişte oameni deosebiţi. Chiar ne deosebeam de cei de la şcoala de centru, eram altfel. Nici atunci nu erau bani, dar implicarea comunităţii era foarte mare.
– De ce în cei 32 de ani de învăţământ nu aţi abandonat lumea celor mici? Nu v-a tentat niciodată să treceţi la clasele mari?
– Niciodată nu m-aş fi dus la clasele V-VIII, pentru că aici sunt cei mai frumoşi ani. Împlinire – acesta este cuvântul care mă caracterizează. Poate că multe aş vrea să mai schimb în viaţă, dar, dacă ar fi să o iau de la capăt, mi-aş alege aceeaşi profesie: cea de dascăl.
