EDITORIAL / O polemică între Varşovia şi Kiev!

0
421

De dată recentă a fost modificată legea de funcţionare a Institutului Naţional al Memoriei din Varşovia (IPN), unde sunt depozitate arhivele istoriei recente. Aşa cum a fost modificată legea, s-a produs şi o revizuire a istoriei Holocaustului, care a scandalizat, inclusiv Washingtonul. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe şi-a exprimat „decepţia” după promulgarea controversatei legi privind Shoahul, de preşedintele polonez, Andrezj Duda. Una din modificări prevede introducerea pedepsei cu închisoarea, până la trei ani, pentru cei care utilizează sintagma „lagăre de exterminare poloneze”. Faptul că lagărele de exterminare naziste au fost amplasate pe teritoriul Poloniei ocupate poate conduce, pretinde guvernul de la Varşovia, la confuzii menite a întina mitul naţional eroizant şi victimizant polonez. Numai că o referinţă geografică nu este totuna cu o confuzie privind complicitatea poloneză. Mai clar, polonezii au dreptate să găsească injustă expresia „lagăre poloneze de exterminare”. O altă modificare legislativă conţine incriminarea oricărei persoane care „atribuie, în public şi împotriva realităţii, poporului polonez, sau statului polonez, responsabilitatea sau coresponsabilitatea pentru crimele naziste comise de al treilea Reich împotriva umanităţii”. În felul acesta se descurajează orice discuţie despre participarea fie şi răzleaţă a unor polonezi la persecutarea şi uciderea evreilor sau, în general, despre formele de colaborare ale polonezilor cu regimul nazist. Fiindcă istoricii semnalează şi numeroase cazuri de polonezi, deloc străini de exterminarea de către nazişti a evreilor, programul anti-evreiesc, cazuri de anti-semitism, pe timpul celui de-al doilea război mondial. Nu o face însă şi cunoscutul istoric Antony Beevor, în lucrarea sa „Al doilea război mondial”, care spune aşa: „Polonia este una din puţinele ţări din imperiul nazist, în care o colaborare cu ocupantul a fost practic necunoscută”. Discuţia este chiar complicată. Şi negarea realităţilor nu serveşte primei teze enunţate. Contestată, legea adoptată la începutul lunii februarie de majoritatea PiS (Dreptate şi Justiţie), aflată la putere, vizează şi negarea de către Kiev a „crimelor comise de naţionaliştii ucraineni sau membrii formaţiunilor ucrainene care au colaborat cu al treilea Reich german”. Afirmaţia a iritat de bună seamă Kievul şi preşedintele ucrainean, Petro Poroşenko, a denunţat textul „ocolitor”, care contravine principiilor regăsite în parteneriatul strategic dintre Kiev şi Varşovia. Pe de altă parte, faptul că „trimiterea” survine într-un moment în care Kievul caută reabilitarea grupurilor naţionaliste ce au luptat pentru independenţa Ucrainei, în secolul trecut, deranjează. Şi printre acestea figurează Organizaţia naţionaliştilor ucraineni (OUN), braţul său militar, Armata insurecţională ucraineană (UPA), ambele considerate de polonezi ca vinovate de genocid. OUN şi UPA au fost aliate, o vreme, Germaniei naziste, care le promisese un stat de sine stătător. După care, s-au „răsucit” văzând că promisiunea se amână. OUN şi UPA, combătute în anii ‘50 de regimul sovietic, au comis masacrarea polonezilor, în regiunile locuite de ucraineni. Rescrierea dramaticei istorii recente poloneze, într-un registru non-liberal, este considerată o derivă a regimului autoritar de la Varşovia, după ce ţinte anterioare au fost libertatea presei, independenţa justiţiei, iar acum controlul trecutului, memoria. Încât Varşovia, se spune, a devenit principalul său adversar. Ţara care la începutul celui de-al doilea război mondial s-a văzut într-un interval de numai două săptămâni, în 1939, atacată de Germania şi Rusia sovietică, ca efect al celebrului pact germano-sovietic, de la sfârşitul anului 1939, care a îndurat, în epocă, teroarea din pădurea de lângă Katyn, în 1940, unde mii de ofiţeri polonezi au fost împuşcaţi de ruşi, adevăr ascuns până în 1990, crimă atribuită naziştilor, şi a rezistat eroic, guvernul său legitim exilându-se, mai întâi, în România, apoi în Franţa, şi după ocuparea acesteia în Anglia, n-ar trebui să-şi complice propria istorie. Mai ales că, inclusiv aportul militar al polonezilor, cu şi după gen. Wladyslaw Sikorski, ca prim-ministru şi comandant suprem, un de Gaulle polonez, a fost extrem de consistent şi istoricii reamintesc rolul jucat de diviziile poloneze la Monte Cassino (1944), una din victoriile aliaţilor în eliberarea Italiei. Insurecţia rezistenţei interne de la Varşovia din iulie 1944, rămâne de asemenea mai mult decât o pagină de istorie, cât una de mândrie naţională. Polemica dintre Varşovia şi Kiev, se va stinge, cât de curând, mai ales că Polonia a fost avocatul Ucrainei, la nivelul UE, în principalele momente din ultimii ani.