Polonez: O identitate fără asemănare între naţiunile Europei

1
315

Manifestările de astăzi, prilejuite de comemorarea a 75 de ani de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi primirea refugiaţilor polonezi pe teritoriul României, au perenitate, dar şi sinceritate. Şi la comemorarea a 50 de ani au fost organizate, la Craiova, evenimente de amploare, dedicate aceluiaşi moment istoric. Este anunţată prezenţa la Craiova a mareşalului Senatului polonez, Bogdan Borusewicz, a secretarului Consiliului de Protejare a Memoriei, Luptei şi Martirului, prof. Andrzej Kunert, a şefului Oficiului pentru Combatanţi şi Persoane Represionate, Jan Ciechnowiski, a ambasadorului Poloniei la Bucureşti, E.S. Marek Szczygiel. Vor mai fi prezente şi alte oficialităţi poloneze. Programul anunţat este unul dens, presupunând între altele deschiderea expoziţiei consacrate refugiaţilor polonezi în România, intitulată „Viaţa de zi cu zi a polonezilor în refugiul românesc 1939-1947”, la Muzeul de Artă, Palatul „Jean Mihail”, dar şi o deplasare la Cimitirul catolic, unde va avea loc o procesiune religioasă. Ce s-a întâmplat în urmă cu 75 de ani va fi evocat, cu siguranţă, în alocuţiunile înalţilor oficiali polonezi, oaspeţi ai Craiovei, dar şi în cele ale reprezentanţilor administraţiei publice locale, în calitatea lor de amfitrioni. Simbolistica evenimentului este una specială, atestând o relaţie de prietenie sinceră, indestructibilă, reciproc avantajoasă între cele două ţări. Este vorba apoi de rememorarea atitudinii ferme, de adevăraţi oameni de stat, a celor care în 1939, după 16 septembrie, au acceptat sosirea miilor de refugiaţi politici din Polonia, inclusiv a preşedintelui ţării, Ignacy Moscicki, a membrilor guvernului de la Varşovia, a circa 60.000 de militari, precum şi adăpostirea temporară a unei părţi a tezaurului polonez, vorbindu-se de cantitatea de peste 70.000 de kg aur. Şi toate acestea în pofida protestului vehement, de la 16 septembrie 1939, a ambasadorului german la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, pe lângă ministrul român de Externe, Grigore Gafencu. Spunea Nicolae Iorga, un bun prieten al Poloniei, că „tot ce putem să le dăm, cu mâini largi, acestor reprezentanţi ai unei naţiuni de care ne leagă veacuri de luptă, le vom da”. Comemorarea de astăzi mai prilejuieşte ceva: cinstirea faimosului eroism polonez, fiindcă a fi polonez e una dintre cele mai neobişnuite şi mai puternice formule de identitatate între naţiunile Europei. Reacţia polonezilor în istorie a fost o rezistenţă pură, aparent „iraţională”, prin refuzul neclintit al variantelor de cedare pasivă sau compromis de supravieţuire. Şi probabil cea mai mare reparaţie cu care istoricul european a rămas dator e suprimarea mitului Poloniei ridicole, zdrobită ca o cutie de carton, sub şenilele tancurilor germane. Victoria rapidă a Wehrmachtului a lăsat în urmă o imagine acceptată cu prea mare uşurinţă de istorici. Când adevărul e cu totul altul. Datele existente în arhivele germane spun că Wehrmachtul a suferit mari pierderi în timpul campaniei din Polonia: 91.000 de morţi şi 63.000 de răniţi. Conform datelor istoricului polonez Apoloniusz Zavilski, preluate de istoricul american Richard Pipes în memoriile sale. În vara lui 1944 rezistenţa poloneză a declanşat la Varşovia o insurecţie formidabilă, înăbuşită în sânge de nemţi. Tiparul e confirmat ulterior de următoarele acte de rezistenţă poloneză „iraţională”, de data asta în faţa celuilalt inamic istoric: Rusia sovietică. La fel de disperate şi lipsite de şanse, revoltele şi grevele muncitorilor, ca şi actele de rezistenţă ale reţelei clandestine a bisericii catolice şi a intelectualilor polonezi, se succed în 1956, apoi în 1970 şi în 1978 şi culminează după 1980 cu apariţia „Solidarităţii”, devenind permanente, până la formarea primului guvern noncomunist, în 1989, prin negocieri la „masa rotundă”, cu Lech Walesa, Bronislaw Geremek, Tadeus Mazowiecki, Adam Michnik, Leszek Kolakowski, deveniţi autorităţi morale. Exemplul polonez ne învaţă la ce e bună istoria. Atât istoria în genere, cât şi istoria recentă. Partitura demnă pe care o susţine Polonia în UE, unde preia, cât de curând, preşedinţia Consiliului European, gradul mare de absorbţie a fondurilor europene, este una de invidiat. Pentru că a fi înseamnă a avea demnitate. Semnat: Polonia.

1 COMENTARIU

Comments are closed.