„Clasa de mijloc” sau ficţiunea unei camuflaj al injustiţiei sociale

1
55

mondo-headerDestinul stângii pare să ocupe un loc central în dezbaterea publică actuală, la noi, ca şi în toată lumea. O opţiune insolită şi deopotrivă cu un apăsat gust paradoxal, cel puţin dintr-o raţiune de o evidenţă frapantă: decesul, într-un anume sens, decretat şi aruncat în pubela Istoriei, al comunismului ar fi trebuit să facă superfluă orice abordare care să antameze viitorul unei doctrine ideologice considerate falimentare şi, ca atare, scoasă din uz. În plus, în acelaşi registru funerar a fost trecută şi „lupta de clasă”, considerată, în descendenţă marxistă, „arma” ideologică de bază a doctrinei, iar asta ar presupune că, în absenţa claselor sociale, muncitorimea s-a pulverizat, dispărând prin pliurile unor categorii (ca să evităm jignitorul concept de „pături”) in statu nascendi, cum spuneau latinii. Nu provoacă nicio tulburare faptul că ele, noile categorii sociale, pubere, nu au vreo consistenţă şi sunt chiar dificil de definit, mai ales, în cheie politologică, dar şi sociologică. De fapt, într-o grilă interpretativă abil camuflată, singura categorie socială de referinţă este aceea a clasei de mijloc, înzestrată însă cu o largheţe care sfârşeşte prin a-i cuprinde pe toţi membrii societăţii care se naşte, cu opinteli, sub ochii noştri. Această ambiguă clasă de mijloc este, nu mai puţin straniu, invocată de toate partidele şi de toate orientările ce-şi arogă substraturi „ideologice”.

O astfel de clasificare, sub care se disimulează cel puţin o bună doză de cabotinism, îi lasă inclasificabili, pe cei avuţi sau mai exact spus înavuţiţi, catalogaţi, e drept, în bătălii electorale, când cu apelativul de „băieţi deştepţi”, când cu cel de „şmecheri”, sau „baroni”, locali ori translocali.

Astfel, odată eliberat terenul de „ciuma” istorică a luptei de clasă, societatea apare mai omogenizată chiar decât o doreau – şi-o propovăduiau propagandistic – câţiva dintre corifeii ideologici de la curtea Ceauşeştilor. În consecinţă, orice convulsie socială ivită dialectic (dar, iată, câtă pudoare ne trebuie să-l evocăm şi pe prea detestatul Hegel) în viscerele unei societăţi nedeconectate de la aparatele clinicii de ginecologie a lui Dumnezeu se derobează de atributul unei lupte şi se rezumă la cel al unei contestaţii: este spectrul unui NU pe cât de ferm pe atât de neconcludent: se contestă decizii ale unei Puteri, oricare ar fi aceasta, derapaje, de regulă flagrante, cu vehemenţa unui strigăt la capătul căruia şansa unei victorii e atât de temporală încât transformă protestul într-un scenariu perpetuu.

Şi, totuşi, a dispărut cu adevărat „lupta de clasă” ori s-a metamorfozat şi ea şi s-a disimulat în forme mai adaptate unei tipologii de societate a cărei identitate organică urmează să fie definită într-o manieră structurală, aşa cum se cuvine? Există, în Occident, gânditori, cu un prestigiu necontestat, care susţin că n-a dispărut, ci e doar puţin adormită, într-un decurs istoric în care categoriile sociale, clase sau „pături”, se vor fi decantat şi cristalizat. Şi, astfel, epitaful de pe mormântul luptei de clase ar fi şi el temporar. Asta fie şi pentru că, subsumând în chiar resortul ei doctrinar ideea de nedreptate (socială şi politică) şi cum injustiţia, cum o numim astăzi cu o ipocrită eleganţă, este la fel de apăsătoare, o confruntare, în alţi termeni dar în aceeaşi ecuaţie de bază, este deja activă şi de o legitimitate neîndoielnică.

Cât despre clasa muncitoare, cum n-a sfârşit în ….Paradis, aşa cum sugera (fireşte, ironic) un film italian de-acum vreo patru decenii, ea bate pe la porţile unui alt gen de clinici decât societatea ce-o alungă din istorie.

Persistă însă întrebarea cu privire la obstinaţia cu care destinul stângii e atât de preocupant şi de presant în dezbaterea publică. Faptul că „ideologi” ai dreptei, recrutaţi ad hoc pe post de simbriaşi impenitenţi, acordă acestui destin o atenţie exasperant de mare îmi pare a fi cel mai potrivit răspuns. „Epilată” de factologia ideologică, stânga, departe de a fi dispărut, este mai actuală decât oricând: inegalitatea, socială, al cărei agent macabru este sărăcirea ca un proces în plin ….avânt, face, ea singură, agenda unei orientări ce presupune convulsii şi bătălii încă de viitor.

1 COMENTARIU

Comments are closed.