Cui prodest? Sancţiuni şi contra-sancţiuni şi despre nişte învăţături uitate…

0
158

Mondo texteNu-mi amintesc să fi citit undeva un bilanţ al pierderilor pe care UE, în totalitatea ei, ori fiecare dintre cele 27 de ţări care o compune, le-au suportat de pe urma deciziei sancţiunilor iniţiate şi aprobate la Bruxelles împotriva Rusiei şi ale contra-sancţiunilor acesteia.

De cealaltă parte, indicii au mai circulat, atât de la nivelul, probabil „selectiv” dictat de Kremlin, cât şi din surse externe. Necesare ori nu, dar neîndoielnic de o natură politică nedisimulată de nimeni, sancţiunile de ordin comercial adoptate ca răspuns al UE (şi al SUA, dacă nu cumva chiar în umbra iniţiativei acestora din urmă) au avut ca resort ampla şi rapida anexare a Crimeii. Nu intru în detalii de natură istoriografică, nu acesta e resortul demersului, controversele de acest gen sunt multiple şi ele aliniază părţile de o parte şi de alta cu argumente reduse, de obicei, la un negaţionism departe de a fi convingător nici pentru unii nici pentru alţii.

Ceea ce a rămas într-un echivoc comparabil, din anumite puncte de vedere cu tzunami – cel puţin la nivel mediatic – indus în aceste zile de rezultatul referendumului britanic este tocmai suma efectelor la nivelul economiilor din ţările euroatlantice şi, fireşte, din Rusia.

Dimensiunea unui bilanţ de nivel catastrofic începe să iasă la iveală: deocamdată fragmentar, nu însă şi izolat, adică în anumite state şi în anumite sectoare ale unor economii occidentale care au început să acuze, zgomotos, în stradă, continuarea sancţiunilor în baza declicurilor propriilor interese şi a pierderilor resimţite îndeosebi în sânul unor entităţi asociative şi, desigur, individuale.

Aşa s-a întâmplat zilele trecute, în Italia, în regiunea Veneto, considerată, alături de Lombardia şi de Piemonte, plămânul industrial şi agricol al întregii Peninsulei. Iar tonul l-au dat nu industriaşii, adică nu clasa muncitoare devenită de-acum Istorie, ci miile de agricultori, iniţiind un masiv protest, la Verona, pe care l-au anunţat ca fiind doar începutul unor manifestări de amploare.

Totul se petrece însă pe fondul apariţiei unor analize de ansamblu ale economiei italiene de pe urma impunerii sancţiunilor contra Rusiei: cca 4 miliarde de euro în doi ani, pe un total aproximativ, în care nu intră pierderile unor asociaţii, în special agricole, îndeosebi cele ale viticultorilor care începuseră, cu două decenii în urmă, masive exporturi ale vinurilor lor atât de căutate şi de gustate în Ţara votcii.

Inutil de subliniat că pierderile – şi întregul blocaj al circuitului de mărfuri într-o lume ce se declară, în logica dezgheţului de la finalul trecutului secol, liberă, nu doar pentru persoane – se datorează setului de sancţiuni pe care Moscova le-a adoptat ca răspuns la amplul embargou al Occidentului.

În Italia, doar în 2015 exporturile Italiei către Rusia au înregistrat un deficit de 34 la sută şi dacă agricultura a pierdut 600 milioane de euro pentru un sector într-o continuă căutare de pieţe de desfacere cifra e considerată catastrofală.

Chiar şi în primele şase luni ale anului în curs pierderile, în loc să se diminueze ca urmare a unor iniţiative pro domo sua pe care premierul Matteo Renzi şi le-a asumat, în ciuda opoziţiei unor cancelarii occidentale în baza unor vizite repetate la Kremlin de unde ultima oară s-a întors cu un acord de liberalizare a schimburilor în valoarea de un miliard de euro, s-au deteriorat.

În ce priveşte revolta agricultorilor din Veneto, nu-i lipsit de importanţă că ea e coordonată de Coldiretti (Confederaţia Naţională a Cultivatorilor Direcţi), fondată în 1944 şi care numără 1,6 milioane de membri.

Care nu sunt, cum s-ar crede, doar „direcţi”, adică individuali, ci, la rândul lor, organizaţi în ferme mai mici, mijlocii ori mai mari, mergând de la zeci la sute de membri. Bine organizaţi de-a lungul a peste o jumătate de secol, cu 19 federaţii regionale, 97 federaţii interprovinciale şi 724 de Birouri Zonale, ca şi aproape 6000 de secţii comunale, o astfel de confederaţie, în fapt un veritabil sindicat, reprezintă una dintre cele mai puternice organizaţii de profil din Europa. Iar faptul că nimeni nu se sperie de „cuvântul” de cooperaţie – ori de cooperativă, agricolă, fireşte – ar fi trebuit să ne dea de gândit şi nouă de-a lungul imposibilei tranziţii din care nu reuşit să ieşim.