După 70 de ani de existenţă, acum 25 de ani, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) făcea implozie, lăsând locul la 15 republici autohtone. Anii ’80 fuseseră marcaţi de imense dificultăţi economice şi tentativele de reforme – glasnot şi perestroika – iniţiate de Mihail Gorboaciov, divizaseră profund ţara şi clasa politică. Între 18 şi 21 august 1991 se derulase o lovitură de stat la Moscova provocată de conservatori, în frunte cu vicepreşedintele URSS, Ghenadi Ianaev, care dorea o înlocuire a puterii, o lovitură de stat puternic contrată de Boris Elţîn, preşedintele Rusiei din 12 iunie 1991. Consecinţele fuseseră multiple şi decisive: la 23 august activitatea Partidului Comunist fusese suspendată, la 8 decembrie 1991 Tratatul de la Minsk prevedea dezintegrarea Imperiului Sovietic şi crearea Comunităţii Statelor Independente (CSI); la 21 decembrie URSS era oficial dizolvată, iar la 25 decembrie Mihail Gorbaciov îşi anunţa demisia din postul de preşedinte al URSS, la televiziunea publică. Nici nu îşi încheiase bine cuvântarea şi Boris Elţîn era gata să se urce pe acoperişul Kremlinului ca să coboare mai repede steagul URSS. În memoriile sale, „Amintiri – Viaţa mea înainte şi după perestroika” Ed. Litera, 2013, Mihail Gorbaciov povesteşte că el convenise cu Boris Elţîn circumstanţele în care urma să aibă loc transferul puterii. Se căzuse de acord ca, pe 30 decembrie 1991, aparatul preşedintelui URSS să-şi încheie activitatea. „Dar în ziua de 26 decembrie, dimineaţa devreme, B.N. Elţîn, I.S. Silaev, G.E. Burbulis şi R.I. Hasbualtov au intrat cu forţa în biroul meu şi au făcut o băută cu wisky – pentru victorie. La asta, preşedintele Elţîn nu avea egal. Poate mă înşel, dar se pare că multor cetăţeni ai Rusiei întâmplarea le-a plăcut”. Mihail Gorbaciov menţionează undeva în Memoriile sale “operaţiunea secretă de dezmembrare a Uniunii” derulată în reşedinţa guvernamentală Viskuli din Belaveja, în apropierea graniţei cu Polonia, la care au lucrat preşedinţii Rusiei şi Ucraine, plus S. Suşkevici, preşedintele Parlamentului din Belarus. Memoriile lui Mihail Gorbaciov nu insistă asupra detaliilor care ne-ar fi interesat, în mod special. Şi, poate, e firesc. Cum aşteptările nu sunt satisfăcute, lectura cărţii pare greoaie. Şi, totuşi, un puseu de umor a fostului lider sovietic merită relevat: „Coadă la vodcă, întinsă pe mai bine de un kilometru. Oamenii înjură autorităţile, în primul rând pe secretarul general, şi un acuzator înflăcărat anunţă «Acum mă duc la Kremlin şi-l omor». Şi omul se duce la Kremlin şi peste o oră se întoarce. Coada s-a mişcat. Dar, oricum, mai e mult până la tejghea. «Ei, cum e, ai reuşit să-l omori?» întreabă lumea. Nu, fiindcă la Kremlin coada era mai mare”. În iunie 1991, înaintea demisiei, Mihail Gorbaciov se deplasa la Oslo, pentru a primi premiul Nobel pentru pace. În 2007, firma Louis Vuiton i-a oferit postul de ambasador, şi ultimul lider comunist devenea emblema unei mărci de lux.
