Paris-Ankara, divergenţe pe chestiunea libiană

0
140

Turcia şi Franţa, două ţări membre NATO, au momentan interese divergente în Libia. Turcia a devenit principalul susţinător al Guvernului de Uniune Naţională (GNA) de la Tripoli, condus de Fayez Sarraj, cu recunoaştere internaţională, care la începutul lunii iunie a.c. a preluat controlul asupra nord-vestului ţării, forţând retragerea trupelor mareşalului Khalifa Haftar, omul forte din estul ţării, susţinut de Egipt, Emiratele Arabe Unite şi, se spune, chiar de Rusia. Franţa se apără public, acuzată fiind şi ea de susţinerea, prin procură, a mareşalului Haftar, cu grele pierderi pe teren, dar mai afirmă că Turcia furnizează masiv arme GNA, violând embargoul ONU. Libia a plonjat în haos, după căderea regimului Muammar al-Gaddafi, în 2011, în urma a ceea ce s-a numit o revoltă populară, în cadrul primăverii arabe. Din 2015, lupta acerbă pentru putere opune GNA, trupelor mareşelului Haftar, care au sediul în estul ţării, în Cyrenayca, la Benghazi. Analiştii politici susţin că, precum în Siria, Libia se află sub tutelă turco-rusă. Căderea la 5 iunie a.c. a ultimului bastion al mareşalului Haftar în Tripolitania, a marcat sfârşitul ofensivei lansate la 4 aprilie 2019, pentru a se impune în fruntea ţării. Trupele sale, autoproclamate Armana Naţională Libiană (ANL) beneficiază de aportul mercenarilor ruşi, membri ai grupului faimos „Wagner” al cărui număr depăşeşte 1.000, dar şi de mercenari sirieni. Adversarul său, Fayez Sarraj, are de o vreme un aliat puternic în Recep Tayyip Erdogan, în urma vizitei la Ankara efectuată la 4 iunie a.c.. Cu ajutorul dronelor livrate de Ankara şi a circa 7.000 de oameni din miliţiile siriene, venite de la Idlib, dar şi a unui ajutor logistic consistent, GAN a reuşit să forţeze retragerea efectivelor mareşalului Haftar. Lupta între miliţiile locale şi grupurile islamiste, după „revoluţia” care a dus la prăbuşirea colonelului Gaddafi s-a dovedit greu de gestionat de Uniunea Europeană. În schimbul ajutorului militar direct dat lui Fayez Sarraj, Turcia a obţinut validarea pretenţiilor maritime în Mediterana occidentală, iritând Grecia şi Ciprul. În prezent europenii asistă la un spectacol între puterile expansioniste în Orientul Mijlociu, Rusia şi Turcia, ambele implicate în războaie prin procură în Libia şi Siria. Blocată de vetoul rus în Consiliul de Securitate al ONU, comunitatea internaţională s-a văzut incapabilă să protejeze GNA. Vecinul Libiei, Tunisia, este prea fragil. Deunăzi, Emmanuel Macron a acuzat Turcia de jocuri periculoase în Libia, în cursul unei discuţii la Elysee, cu omologul tunisian Kais Saied. „Turcia face în Libia un joc periculos, care contravine angajamentelor de non-ingerinţă luate în conferinţa de la Berlin în ianuarie a.c.”, a exprimat preşedintele francez. Acest nou episod survine după mai multe incidente, în ultimele săptămâni. Chiar recent, ministrul francez al Apărării, Florence Parly, a declarat că o fregată franceză, s-a spus sub egidă NATO, a căutat să identifice un cargo suspectat de livrări de arme spre Libia, dar a făcut obiectul unui act extrem de agresiv din partea vaselor turceşti. Potrivit Parisului, care a calificat incidentul ca fiind grav, nava de război turcă escorta un cargo bănuit a transporta arme, care a refuzat să se supună semnalelor. Un oficial turc a dezminţit acuzaţia, dar provocarea a îngrijorat comandamentul NATO. Parisul n-are însă de ce să se plângă, fiindcă într-un fel culege ceea ce… a semănat. Phil Gordon, fostul consilier al lui Hillary Clinton, pe când era şefa diplomaţiei americane, povestea nouă ani mai târziu. „La 19 martie 2011, alături de Hillary Clinton, intrând în Palatul Elysee, Nicolas Sarkozy a anunţat că aviaţia franceză a început să bombardeze Libia. Preşedintele francez oferea administraţiei Obama posibilitatea să se opună operaţiunii militare. S-ar fi evitat masacrul de mai târziu de la Benghazi, condus de forţele loiale colonelului Gaddafi. O rezoluţie a fost adoptată două zile mai târziu de Consiliul de Securitate al ONU. În termeni operaţionali, SUA erau puse în faţa unui fapt împlinit. Operaţiunea libiană are geneza ei, de care nu este străin, chiar deloc, fostul preşedinte francez, Nicolas Sarkozy, ale cărui relaţii sulfuroase cu liderul libian, i-au dat destulă bătaie de cap, în anii din urmă.