Shakespeare, Ziua a Şaptea

0
115

S-au scurs cele zece zile ale celei de-a X-a ediţii a Festivalului Internaţional Shakespeare reconfirmând Craiovei dimensiunea unui reper geografic pe harta culturii universale în cel de-al 400-lea an de la plecarea marelui Will spre ceruri în căutarea propriei sale identităţi lumeşti.

O identitate pe care – dacă trebuie să-l credem pe unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai săi, argentinianul Jorge Luis Borges – şi-o risipise în existenţa sa disputată între registrul stării civile şi legendă printre sutele de personaje cărora geniul său nepereche şi le făcuse congenere. Căci, aşa cum îl evocă acelaşi Borges, fixându-i profilul într-unul din labirinturile sale, el fusese, în viaţă şi, apoi, în eternitate, când Cezar, ignorând ameninţarea prezicătoare a morţii, când Julieta blestemând ciocârlia, când Macbeth dialogând pe o pajişte cu vrăjitoarele: un Proteus egipteanul epuizând toate formele realităţii.

Ca Iago, al său, decretând, profetic, „Eu nu sunt cel ce sunt” şi când, mărturisesc aceleaşi file de legendă, retras în cătunul său, la Stratford-on-Avon, în februarie 1564, s-ar fi regăsit, înainte ori după moartea sa, în prezenţa lui Dumnezeu căruia i-ar fi zis: Eu care-am fost în van atâţia oameni vreau să fiu unul şi eu însumi; iar glasul lui Dumnezeu i-ar fi răspuns dintr-un vârtej: „Nici eu nu sunt, visez lumea aşa cum ţi-ai visat tu opera, dragul meu Shakespeare, iar printre arătările visului meu eşti tu care, asemenea mie, eşti atâţia şi nicunul”. Totul sau nimic, titrează genezic, Borges.

Aşadar, parafrazându-l pe un alt descendent al său, „vărul” oltean al cărui nume îl poartă Teatrul craiovean gazdă a acestei ediţii a Festivalului, el, Shakespeare a creat lumea, nu în şapte zile, ci, profitând de odihna Domnului, în cea de-a şaptea: un repaus inaugurând eternitatea.

N-am urmărit, din nefericire (a nu citi vreo umbră de reproş la adresa organizatorilor, a căror prestaţie mi-o închipui, din atâtea particulare motive, aproape un calvar), niciun spectacol al acestei ediţii. Nu înseamnă însă că n-am simţit şi resimţit prezenţa uriaşă a genialului englez în ambianţa cetăţii. Cel puţin, am revenit, sub imboldul evenimentului, la unele din paginile exemplare ale operei sale, confruntându-mă, iarăşi, cu unele dintre personajele sale ce-au coborât din operă în cotidianitatea noastră prinsă în aceleaşi grave interogaţii şi aceleaşi nelinişti ce aparţin zestrei noastre de veşnicie.

Şi, astfel, regăsind unele dintre sentinţele de duh, puse în gura personajelor devenite tot atâtea alter-ego-uri ale sale: ca de pildă Antoniu îndemând-o pe Cleopatra „să descopere un nou cer, un nou pământ” ori invitându-l pe Brutus să nu-şi ia stelele drept pretext pentru vinovăţia sa şi să privească în el însuşi. Ca să nu mai vorbim de sibilinicele cuvinte ale prinţului danez, Hamlet, aruncând imposibila îndoială asupra existenţei, acel A fi sau a nu fi: oracol al destinului uman în lume.

Neuitat maestru al vieţii în ambiguitatea în care ne distribuie condiţia umană şi extinsă, în jocul unor parabole ale destinului în umbra biblicei deşertăciuni a deşertăciunilor, el rămâne, cum decreta polonezul Jan Kott, odată pentru totdeauna, contemporanul nostru.

Acum, la căderea cortinei acestei ediţii – alt atestat al adevărului că în moarte subzistă, contrapus uitării, şansa resurecţiei -, a ne asuma, ca locuitori ai Craiovei, orgoliul de gazde ale unuia dintre omagiile esenţiale aduse lui Shakespeare şi geniului său, nu se poate sustrage sentimentului de recunoştinţă adus organizatorilor, lui Emil Boroghină  înainte de toate.   Wiliam Shakespeare