Gustul insipid al tragicului…

Circulă pe reţelele mediatice o petiţie semnată de câteva zeci de nume de jurnalişti prin care se solicită reinstaurarea în această breaslă a unor minime norme de deontologie. Sunt oripilate – şi pe bună dreptate – eşapările curente de la regulile cuviinţei, ale bunului simţ, în numele slujirii, cu onestitate, a acestei profesiuni cu o imensă, dar rareori asumată, responsabilitate.

Nu voi insista mai mult decât îmi pare semnificativ asupra identităţii semnăturilor respective. Faptul că ele, într-o majoritate în sine elocventă, reprezintă o „anumită parte a presei”, spre a relua o imundă butadă a lui Ion Iliescu din anii ’90, are, în contextul pe care îl propun, mai puţină importanţă decât ar trebui. În fapt, se poate aplica şi în acest caz zicala străveche a „lupului care strigă …lupul”. Şi, uneori, în viaţă, e mai bine să-i laşi perdantului „gloria” de a-şi anunţa singur capitularea.

Altele mi se par argumentele de la care ar trebui pornit în evaluarea acestui gest, altminteri perfect motivat şi necesar, şi al cărui demers ulterior ar trebui continuat până la nivelul unui segment cât mai amplu al întregii societăţi româneşti.

În primul rând, media autohtone, televiziunile îndeosebi, şi-au depăşit şi, de multe ori, negat principala lor menire: informarea. Pentru orice amator de o minimă verificare a acestui lucru e suficient să observe două lucruri intervenite în ultimii ani: jurnalele de ştiri au sucombat sub „povara” presiunii impuse de moda talk-show-urilor, devenind ele însele nişte cleveteli aiuritoare; apoi, ştirea însăşi, ca specie jurnalistică, e pe punctul să dispară în forma şi în funcţiunea ei generice; lipsită de abc-ul ei multisecular (cine, ce, când, unde etc…), s-a transformat într-un pretext cedând locul oricăror altor surate, de la „analiză” (mai ales „politică”), la reportaj, ori investigaţie, derulată, aceasta din urmă, între pulsiuni sociologice şi psihanalitice.

Un banal accident rutier devine, subit şi inadecvat, prilej de …dezbatere tumultuoasă, depăşind uneori, în timp, formatul unei pelicule cinematografice. Nu mai vorbesc de situaţii în care într-un astfel de accident ar fi implicat cine ştie ce interlop ori politician. Ori pur şi simplu vreun „personaj” monden: circul e garantat.

Al doilea aspect important mi se pare gustul imund, gregar, arţăgos ce-a devenit parcă un fel de marcă, de „model” al serviciului mediatic, indiferent de canalul ori de forma în care el se manifestă. Atacul infect la persoană, scotocirea, fără nici cel mai mărunt sentiment de jenă, prin viaţa noastră privată, uzul unui limbaj vulgar, exhibarea abjecţiilor faţă de cel socotit, nu adversar, ci de-a dreptul duşman, invenţia ad hoc, cu ori fără scuze ulterioare, toate acestea şi-au găsit nu doar un loc, ci au devenit adevăratele „norme” ale jurnalisticii de la noi. Răul este, în sine, aşa cum am mai notat în aceste pagini, nu doar molipsitor, ci şi …tentant: are un blestemat farmec al său, căruia poate doar poanta axiomatică a „caprei vecinului” ar putea să-i ofere o cheie de înţelegere. Şi de aceea e căutat şi, în absenţa lui, poate fi şi inventat. De ce nu?

Nu m-aş fi referit la aceste lucruri atât de triste dacă în aceste ultime zile tragedia accidentului aviatic pe cât de regretat şi regretabil, pe atât de revoltător în dinamica sa autentică, nu mi-ar fi întins, până spre disperare, corzile unei pacienţe şi aşa precare. Un accident e, în termeni mediatici, un accident şi trebuie tratat ca atare: cu rigoare, cu condescendenţă, cu pietate pentru victime şi pentru familiile lor. În talciocurile decretate, subit şi cu un fel de tristă competiţie a celui ce „ştie, spune, dezvăluie ori inventează mai mult”, m-a însoţit o greaţă dificil de depăşit. Rareori am mai putut sesiza acel picur de înţelegere şi de solidaritate, prin gesturi care să elimine vorba în sine otrăvită, lăsând tăcerea să acompanieze sufletele în suferinţă.

În faţa unei tragedii, cuvântul se retrage, smerit, lăsând gândului aria lui de exorcizare a acelui rest de bunătate pe care sper să nu-l fi pierdut cu totul din sufletele noastre. Alternativa? Tragicul se transformă în opusul său.