Perenitatea unor sentimente, ca lecţie de istorie

La sediul bibliotecii Universităţii din Craiova – cartierul Lăpuş, strada „Tehnicii” – este programată, astăzi, inaugurarea Centrului de Limbă şi Cultură Poloneză, în cadrul Facultăţii de Litere. Evenimentul va avea loc în prezenţa doamnei Elzbieta Bienkowska, viceprim-ministru, titularul portofoliului la Ministerul Infrastructurii şi Dezvoltării din Polonia, a domnului Marek Szczygiel, ambasadorul Poloniei la Bucureşti şi, bineînţeles, a reprezentanţilor administraţiei publice locale de la Dolj, dar şi din judeţele limitrofe, şi a unor instituţii academice şi culturale. Oficiul de amfitrioni revine rectorului Universităţii din Craiova, prof. univ. dr. Dan Claudiu Dănişor, şi preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Prioteasa. Aceasta e ştirea, deloc lipsită de o simbolistică particulară. Fiindcă, dincolo de conţinutul ei lapidar enunţat, se află perenitatea unor sentimente trainice, de afecţiune româno-poloneză, mai greu de descris, pe care nimic, dar nici o vicisitudine, nici trecerea anilor, nici pasagere conjuncturi derivate din atitudinea decidenţilor politici, nu le-a putut estompa. Să facem precizarea că, în prezent, parteneriatul româno-polonez este realmente revigorat pe multiple planuri şi graţie fertilului dialog al celor doi premieri, Victor Ponta şi Donald Tusk. Chiar dacă istoria accelerează din nou, şi cineva rămâne în urmă şi altcineva vine din urmă, România şi Polonia, ca membre ale Uniunii Europene, împărtăşind aceleaşi năzuinţe, nu orice gest istoric, cu încărcătura sa de risc, poate fi trecut în uitare. Şi partea poloneză, şi partea română îl vor evoca poate tangenţial, fără a se abona la tonul pios, deşi în programul zilei este inserată şi o depunere de coroane la mormintele polonezilor din Cimitirul Catolic din Craiova. Ştim faptele şi detaliile. Mii şi mii de refugiaţi polonezi, după 6 septembrie 1939, şi-au găsit găzduirea în Oltenia, inclusiv la Craiova, dar şi în alte zone ale ţării. O parte din tezaurul Poloniei – s-a vorbit de peste 70 de tone de aur – a găsit adăpost sigur pe pământ românesc. Dintre oficialităţile poloneze ale vremii este consemnată prezenţa, în Palatul „Jean Mihail” din Craiova, a mareşalului Rydz Smigly, care va preda generalului Sikorski, la sfârşitul lunii octombrie 1940, calitatea de comandant suprem al Armatei şi va părăsi România. O altă personalitate, urmărită asiduu de agenţii serviciilor germane, a fost colonelul Jozef Beck, ministru polonez de Externe, apărat de oficialităţile române, prin paza asigurată, despre care Grigore Gafencu va relata o apăsătoare discuţie, în plină dramă europeană, într-o călătorie cu trenul între Cracovia şi Katowice. Nu mai menţionăm numele altor miniştri, sau pe cel al preşedintelui Moscicki, care au beneficiat de ospitalitatea românească. Povestea este pilduitoare, fără a fi un mit într-o schemă de încadrare istorică. Polonezii îşi cunosc propria istorie. Relatarea despre prezenţa lor la Craiova, într-un moment de cumpănă, când ţara sau teritoriul locuit de ei le fusese ocupat şi împărţit de Stalin şi Hitler, prilejuieşte înainte de toate evocarea faimosului lor eroism, pe alocuri iraţional, ce impune respect, ca parte a unui fond istoric imbatabil. Etalat în faţa nemţilor, dar şi Armatei Roşii, apoi prin revoltele şi grevele muncitoreşti şi actele de rezistenţă ale reţelei clandestine a bisericii catolice şi intelectualilor polonezi, până la celebra Masă rotundă cu formarea primul guvern non-comunist, în 1989. Fiindcă a fi polonez este una dintre cele mai neobişnuite şi puternice formule de identitate între naţiunile europene. Polonia a sesizat mereu vocaţia de dominaţie a puterilor europene, răspunzând cu o forţă teribilă ostilităţii paneuropene. Discuţia nu se încheie aici. Chiar ne întrebăm ce va înţelege vicepremierul Liviu Dragnea, anunţat a fi prezent la Craiova, din întâlnirea cu partea poloneză. Polonia nu trenează. România, vecină de geografie, vrea să înainteze, preluând partitura Varşoviei, inclusiv în absorbţia fondurilor europene, de la care are mult de învăţat şi de profitat. Iar înfiinţarea Centrului de Limbă şi Cultură Poloneză, în teritoriul academic al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, probează, dincolo de expresia perenităţii unor sentimente inoxidabile, şi împărtăşirea exemplului polonez, care ne învaţă de ce este bună istoria. Cea în genere, dar şi cea recentă. A fi înseamnă a rezista – semnat: Polonia. Şi cu asta ajungem la faimosul eroism polonez şi, implicit, la generozitatea noastră funciară, de mândrie deloc perisabilă, în nişte momente cumplite.