Criza politică pune la pământ… agricultura!

Premierul, acum interimar, Ilie Bolojan, a anunţat, de dată recentă, că Romgaz ar fi ajuns la un acord de principiu să preia, cât de curând, activitatea operaţională a Combinatului de îngrăşăminte chimice Azomureş, pas important, cum l-a numit, pentru a reporni industria de îngrăşăminte chimice vitală pentru agricultura ţării. N-a spus însă şi faptul că întregul demers aparţine unui grup de parlamentari şi că Azomureş este considerat, acum, un obiectiv strategic de importanţă naţională. România nu produce, momentan, un gram de fertilizanţi, ceea ce nu s-a mai întâmplat vreodată. Că valorificarea gazelor extrase din Marea Neagră, în interesul economiei naţionale, se va face mai eficient prin procesarea în industria naţională etc. este ceva, subînţeles, de mare importanţă pentru agricultori. Acordul de principiu, dintre Romgaz şi Azomureş, ar însemna menţinerea în funcţiune a unicei capacităţi industriale din domeniu. Azomureş este singurul producător de îngrăşăminte chimice din România, o ţară cu potenţial agricol, care contează în producţia de cereale, plante tehnice şi nu numai, la nivel european. Războiul din Golf a complicat teribil lucrurile. Europa producea propriile îngrăşăminte, pe bază de azot (uree, azotat de amoniu, îngrăşăminte complxe), dar şi de fosfor şi potasiu, dar le obţinea din gaze importate. De când cu perturbările din Golful Persic, preţul gazelor a fost augmentat, îngrăşămintele produse în Europa devin şi ele mai scumpe. Represaliile Iranului, la atacurile americano-israeliene, au închis strâmtoarea Hormuz, o cale navigabilă esenţială, antrenând preţurile la gaze, care au crescut sensibil cu peste 50%. Pentru lucrările de fertilizare, din această primăvară, fermierii au mai avut provizii, iar oficiali ai Comisiei Europene, scrie Politico, susţin că nevoile acestui sezon sunt în mare parte asigurate. O estimare îndoielnică. Grâul se vinde la acelaşi preţ, la care se vindea şi înainte de război, chiar dacă au crescut, cum spuneam, costurile îngrăşămintelor chimite. O tonă de azotat de amoniu costă acum peste 3.000 de euro, practic cu 60% mai mult decât anul trecut, iar o tonă de îngrăşăminte complexe, livrate de Maroc, peste 1.000 de dolari per tonă, de la 600 de dolari per tonă. Se vor reduce dozele de îngrăşăminte, cu siguranţă, dar asta va antrena şi randamentele la unitatea de suprafaţă. Care vor fi mai scăzute. Oricum, preţurile vor fi transferate asupra consumatorilor. Relaxarea măsurilor privind ajutoarele de stat pentru a sprijini fermierii este o temă de maximă actualitate. La noi însă criza politică blochează orice altă discuţie gravă privind zona economică. Dependenţa Europei de gazele importate pentru propria producţie de îngrăşăminte se menţinea de zeci de ani, nefiind pusă în cumpănă. Războiul din Ucraina cu consecinţele lui teribile a fost un semnal. Acum a venit războiul din Orientul Mijlociu. S-a ajuns într-un punct nevralgic, şi „ieşirea” este nesigură. Nici unul dintre pilonii planului comisarului pentru Agricultură, Christophe Hansen, ce urmează a fi dezvăluit pe 19 mai a.c., nu aduce soluţii salutare. Construirea unei fabrici de îngrăşăminte chimice durează între 3 şi 4 ani, iar producţia UE este acum cu 20% sub nivelul celei din 2019. Să mai spunem şi faptul că momentan mai multe ţări europene îşi conservă stocurile de îngrăşăminte, iar preţurile au devenit ameţitoare. Criza politică a pus la pământ… agicultura, şi aşa într-o criză de finanţare.