Chiar şi nedeclarate oficial, campaniile electorale pentru scrutinul europarlamentar sunt în plină desfăşurare. Iar dacă în România totul se reduce încă la „antrenamente” de-acum cunoscute, focalizate într-o confruntare belicoasă între „Palate”, prin alte părţi se caută soluţii alternative şi nu sunt omise nici scenarii dintre cele mai insolite.
Unul dintre acestea este un „apel” publicat ieri în presa italiană şi care poartă deja câteva sute de semnături ale unor personalităţi culturale, aparţinând îndeosebi sistemului mediatic.
Ceea ce m-a frapat, printre altele, a fost faptul de a găsi printre numele semnatare scriitori de notorietatea lui Andrea Camilleri (autor al unora dintre cele mai vândute romane în ultimele decenii şi după care s-au turnat şi pelicule de succes), dar şi un veteran jurnalist, Furio Colombo, ori mai „tinerii”, rebeli şi ei, Marco Travaglio, ca şi sociologi de reputaţie internaţională, precum Paolo Flores d’Arcais sau jurnalista Barbara Spinelli.
În fapt, nu neapărat iniţiativa unui apel (ele au existat şi, cu siguranţă, vor mai apărea în următoarele săptămâni) cu obiectivul explicit de salvare a… Europei reprezintă principala miză a celui la care mă refer, ci opţiunea în sine pe care o avansează şi o face de o manieră şocant de explicită.
Despre ce este vorba?
Reproşurile pe care semnatarii apelului le fac actualei Europe „Unite” sunt, la rându-le, cunoscute, difuze în spaţiul public cel puţin în ultimii patru ani, după cum ele au ieşit, de-acum, din cercul mai restrâns al unor eurosceptici, în general structuraţi în extreme: de la stânga la dreapta. Contestatarii statu-quo-ului pun în prim-plan, aşa cum era şi de aşteptat, „terapia” austerităţii aplicată de Bruxelles ca răspuns la criza ce tinde să depăşească ultimul ciclu electoral. Apoi, pe locul doi, s-ar situa ceea ce ei numesc disparitatea dintre membri comunităţii, consideraţi, prin statut şi prin legislaţia în act, profund egali, însă trataţi, în realitate, amendabil de diferenţiat.
Însă, ceea ce mi se pare mult mai interesant este faptul că un răspuns la fel de ferm, de refuz argumentat economic şi politic, îi vizează şi pe cei care, în Franţa, Danemarca, în Italia şi în Anglia, solicită, ultimativ şi nu mai puţin războinic, dezarticularea, ca să nu spunem mai mult, a U.E. şi abandonarea monedei unice.
„Suntem convinşi – adaugă semnatarii Apelului – că ambele răspunsuri sunt conservatoare şi propunem o alternativă de tip revoluţionar”. Şi fiindcă despre revoluţie este vorba, pare atunci cumva de înţeles tocmai focalizarea acestui demers pe o opţiune extrem de corectă, nominală şi oarecum surprinzătoare.
Convinşi că unele dintre noile forţe politice europene critice la adresa actualei forme instituţionalizate la Bruxelles şi la Strasbourg vor accede, ba chiar cu suficiente voturi, în forurile respective, semnatarii îl propun pe Alexis Tsipras, liderul „partidului unitar grec Syriza” drept candidatul lor la preşedinţia Comisiei Europene. Argumentele nu lipsesc şi sunt, fireşte, diverse: statutul de victimă al Greciei pe perioada crizei, consecvenţa cu care liderul grec a rezistat atacurilor furibunde şi neloiale, din ţara sa şi din afară, dar mai ales viziunilor sale, altminteri împărtăşite şi de unii dintre analiştii şi economiştii titraţi de pe continent, cu privire la adevărate soluţii de ieşire din criză.
Conceptul frecvent invocat este cel de… solidaritate, combinat cu un nou Plan Marshall al Uniunii, ambele apte să creeze locuri de muncă într-o distribuţie egală pentru tot continentul şi, mai ales, printr-o folosire judicioasă, sub control democratic, al resurselor financiare.
Adăugând, ceea ce se ştie deja, că partidul Syriza al lui Tsipras este de… stânga, cu rădăcini euro-comuniste şi eco-comuniste, dar ale cărui poziţii, potrivit semnatarilor, sunt tot mai difuze acum pe întinsul continentului, poate incomoda pe mulţi dintre „ideologii” neo-capitalismului de la noi. Şi nu numai. Problema – centrală până la urmă – este însă dacă în jocul strategiilor electorale din următoarele luni o astfel de propunere-apel n-ar trebui analizată, măcar cu aceeaşi atenţie ca altele ce, cu siguranţă, nu vor lipsi.
