UE, criza refugiaţilor şi noua contră tutelară a Germaniei

0
130

Cu siguranţă că, între timp, în cea de-a doua zi a summit-ului celor 28 reuniţi la Bruxelles, acordul UE cu Ankara privind gestionarea crizei imigranţilor se va fi „încheiat”, tot în coadă de peşte, din moment ce, în urma tratativelor deloc uşoare dintre preşedintele Consiliului european, dintre Donald Tusk  şi premierul turc, Ahmet Davutoglu, poziţiile divergente dintre cele două părţi neaplanate, va urma o nouă reuniune la vârf: una, se speră,constructivă, dar nu mai puţin dificilă şi, oricum, departe de finalul parafării.

Fiindcă, în vreme ce Ankara solicită implicări mai mari ale UE, constând în trei miliarde de euro în plus şi, pe deasupra,o deschidere oficializată faţă de aderarea la UE, liderii de la Bruxelles cere modificări normative ale acordului, ca de exemplu, în privinţa garantării unei protecţii egale cu cea a sirienilor şi solicitanţilor de azil de alte naţionalităţi şi etnii.

În plus, dacă Grecia se arată nepregătită încă pentru a aplicare efectivă a prevederilor deja negociate, Cipru condiţionează, decis, pasul spre UE al Turciei de recunoaşterea paşapoartelor propriilor cetăţeni de către Ankara ca şi liberul acces al vaselor maritime şi avioanelor ţărilor UE la porturile şi aeroporturile acesteia.

Faptul că între timp, pe teren, mii de vieţi omeneşti se confruntă cu o tragedie căreia moartea, în apele Mediteranei, a celor 400 de somalezi survenită duminică potenţează dimensiunea catastrofică umanitară deja în act, pare a nu mai rezona nici în sensibilitatea liderilor europeni. Cu excepţia, salutară şi energică, a Papei Francisc care, după periplul în insula Lesbos şi salvarea celor doisprezece sirieni, revenea marţi în prim-plan cerând iertare tuturor celorlalţi năpăstuiţi de soartă pe care îi caracteriza drept un dar, iar nu o povară.

Însă în ambianţa primei zile a reuniunii s-a întâmplat ceva care, remarcat de câteva agenţii de presă, riscă totuşi să rămână în plan secund. Mă refer la intervenţia premierului italian, Matteo Renzi, cu propunerea unei soluţii de o perspectivă mai raţională şi cu o eficienţă mult mai mare asupra crizei imigranţilor, bine primită la vârful UE, salutată de preşedintele Junker şi de alţi lideri europeni.

Iniţiativa sa e înscrisă în documentul intitulat „Migration Compact”, preluată de media sub numele de „Africabond”, incluzând mai vechea iniţiativă a Eurobondului, aflate încă sub semnul rezervei Angelei Merkel şi a guvernului său.

Fără a minimaliza raţiunile acordului cu Turcia, faţă de care a manifestat de la început rezerve, în privinţa cifrei exorbitante de euro şi, mai ales, invocând temerea unor destinaţii străine scopului urmărit, Renzi a susţinut, în public la sfârşitul primei zile a summit-ului că „Dacă vrem să dăm o mână de ajutor reducerii imigraţiei sălbatice, unicul lucru raţional e să facem investiţii în ţările de origine. E nevoie de o politică de investiţii ale UE în Africa şi o politică a repatriaţilor gestionată şi plătită de Uniune”. Premierul italian nu e, desigur, nici pe departe singurul susţinător al unei astfel de soluţii, pe termen mai scurt ori mai lung. Analişti şi economişti de marcă au tot repetat în ultimii ani faptul că Africa, incluzând şi parte din Orientul Mijlociu (excepţiile dinastice nu fac decât să confirme regula!), e – şi poate deveni – un continent competitiv în baza imensului rezervor de energii, umane şi materiale, pe care investiţii masive şi chibzuite le-ar putea mobiliza.

De fapt, reticenţele guvernului de la Roma faţă de acordul cu Turcia se află la baza acestei noi şi provocatoare iniţiative. Întrucât, cum declara acelaşi Matteo Renzi, „E bine să facem acordul cu Turcia, dar să fie limpede că dacă se va face va crea un precedent. Regulile care vor fi valabile” pentru Ankara „vor trebui să fie valabile şi pentru celelalte ţări din care aşteptăm” un masiv număr de debarcări.

Surprinzător ori nu, a sosit imediat şi replica, pe cât de succintă, pe atât de dură, din partea Berlinului, respectiv un categoric „Nein” al unui Africa Bond în scopul soluţionării crizei refugiaţilor. Contrareplica Romei nu s-a lăsat nici ea aşteptată: „UE trebuie să-şi asume sarcina acestui subiect, noi am propus eurobond-urile, bravo Junker, dacă Merkel şi germanii au soluţii diferite să ni le spună, noi suntem ataşaţi unei soluţii. Însă să fie clar că problema trebuie s-o rezolve UE în integralitatea ei. Italia a revenit de partea celui ce propune soluţii, nu a celui care urlă”.

Scurt şi la obiect. Mai „nemţeşte” de-aşa nici că se poate.