Competenţă sau fidelitate – incompetenţă sau „trădare”?

0
154

mondo-header„Unui competent trădător îi prefer un incompetent fidel”, iată o afirmaţie-axiomă formulată cu mai multă vreme în urmă de către unul din liderii formaţiunii politice italiene cunoscute sub numele de Cinci Stele (Cinquestelle). Pentru cititorii mai puţin ori deloc informaţi, formaţiunea respectivă e relativ tânără, a fost constituită din iniţiativa unui comic, Beppe Grillo, cândva popular în Peninsulă, îndeosebi în tinereţea sa când îşi delecta publicul prin scheciuri la televiziunea de stat.

Cu o structură şi un mod de operare inedite, partidul respectiv s-a afirmat şi s-a impus (cu un surprinzător succes la ultimul scrutin parlamentar şi continuă şi acum, în sondajele de opinie, să ţină trena pediştilor încă la guvernare) prin intermediul reţelelor de socializare. Fără congrese şi reuniuni ale instanţelor de conducere, el e ghidonat cu mână de fier de către şeful suprem, desemnat de către media drept un guru, care, pe FB, ia toate deciziile importante, inclusiv cu privire la cine trebuie sancţionat, retras din funcţii, exclus ori impus pe liste electorale. S-a întâmplat în ultimele luni în ambientul Primăriei din Roma, pe care formaţiunea a câştigat-o la ultimele alegeri locale, când tânăra primăriţă şi echipa ei au făcut obiectul unei lungi, delicate şi perdante intervenţii ale Şefului Suprem, Grillo însuşi, care, din locuinţa sa de la Genova operează de pe un computer toate mişcările cincisteliştilor de pe întinsul Ţării.

Recurg la invocarea unui astfel de model politic, altminteri catalogat populist şi, pe alocuri, cu puseuri extremiste (cu filiaţii frontiste franceze şi putiniene ruseşti) cu trimitere la ultimele evenimente din feuda pesedistă de la noi încă în plin proces de decantare la capătul căruia domină pâcla unui deznodământ cu multe necunoscute. Căci dacă zarurile au fost aruncate iar miza pusă în joc s-ar reduce tot la o veche zicere antică, a da Cezarului ce-i aparţine, cea mai intrigantă dintre necunoscute rămâne tocmai identitatea unui Cezar. Cu alte cuvinte, tranşarea, ca într-o ecuaţie cu totul nouă în planul politicii autohtone, între Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu: între un politician sosit, în capul trebii, cum se zice, din coclaurile teleormănene, pe un cal asimilat nu demult unei mârţoage, şi un altul, mai tinerel, extras din protipendada pesedistă timişoreană. Totul într-un ceremonial cu un suspans din care n-a lipsit efectul de surpriză.

Fără a intra în detaliile atât de insolite ale acestui episod scandalos, oricât ar încerca autorii săi morali, cu Dragnea însuşi în postura de vechil din vremuri apuse să-i conteste calificativul , câteva remarci, cu ipoteze multiple, sunt greu de evitat. Şi cea mai importantă îmi pare a fi tocmai afirmaţia-axiomă citată la început, adică preferinţa incompetentului fidel competentului calificat, tot aleatoriu, „pe surse”, drept trădător. Şi, spre a rămâne în ambianţa cazului italian mai sus invocat, e demn şi îngrijorător (pentru staff-ul ca şi pentru soarta întregii formaţiuni pesediste!), menţionând faptul că la alegerile locale parţiale din Italia de duminica trecută, opţiunile strict personale ale gurului Grillo, traduse în dictarea candidaţilor pentru primării, s-au dovedit aproape catastrofale ducând la un început de răzmeriţă în sânul „supuşilor” săi.

O variantă, oricât de utopică ar părea, nu e cu totul de exclus nici în interiorul partidului lui… Dragnea: apelez la calificatul acesta de posesie, întrucât argumentele sunt la vedere şi, prin repetatele intervenţii, pentru demolatorul lui Grindeanu, eludând sforăriile induse într-un act, al demisiilor miniştrilor, profund de suspicios, al întregului guvern care devin indicii clare ale unui exerciţiu de Putere.

Întrebarea referitoare la cine are dreptate în această scandaloasă dispută aproape că e lipsită de sens. Şi de consistenţă. Cu amendamentul că, în realitate, dacă poate funcţiona bancul cu rabinul care, interpelat, pe rând, de doi enoriaşi cu privire la o pricină, sfârşeşte prin a le da dreptate amândurora, în cazul de faţă, nici unul dintre cei doi combatanţi nu-şi poate susţine, în termenii unei raţionalităţi major politice, decizia fără a nu atinge zona unui penibil. pe alocuri jenant. Fiindcă dacă, într-o măsură demnă de o analiză, Grindeanu şi echipa sa n-au performat cât va fi fost necesar, cum poate fi scos din ecuaţie Dragnea însuşi care i-a selectat şi i-a girat, scoţându-i, teatral, din pălăria pe care şi-a întins-o şi aşezat-o, cu o grandilocvenţă camuflată sub aparenţa unei Şef cumsecade, modest şi umil nevoie mare.

Însă paradoxul cel mai revoltător consistă în ceea ce s-ar cuveni indica, neechivoc, ca morală a acestor mişcări din aceste zile: sancţionarea Premierului Grindeanu în directă relaţie cu demisiile miniştrilor săi şi drept consecinţă a unei evaluări de parcurs conduc la o concluzie unică denunţă incompetenţa. Cea pe care Dragnea a respins-o nu doar la momentul „loteriei” din ianuarie a desemnării lor ci şi pe aproape tot parcursul.

Iar ceea ce primează rămâne exact maladia aceasta a aşa-zisei fidelităţi, incluzând chiar şi lipsa de competenţă, una însă, probată şi în alte conjuncturi, înţeleasă şi servită în raport cu Şeful. De unde cu greu ne putem sustrage unui model politic clădit pe personalizare şi oricând riscând devieri (nu în cheia leninist-stalinistă a deviaţionismului, dar nici atât de departe de ea) de sorginte „totalitaristă”. Şi cum să poate uita greţoasa disciplină de partid din regimurile comuniste?