„Generalul IULIAN VLAD, EROU SAU TRĂDĂTOR?” (I)

1
239

(Note de lectură)

Un chapeau la nişte note de lectură, bine scrise, ar putea părea ceva gratuit, inadecvat şi poate doar un parti-pris cu autorul lor. Şi chiar aşa stau lucrurile, pentru a evita orice ambiguitate: împărtăşim în ceea ce ne priveşte, integral punctul de vedere, suficient de logic, argumentat şi pertinent al autorului lor, la cartea semnată de istoricul prof. univ. dr. Corvin Lupu “Trădarea Securităţii în decembrie 1989” (Ed. Elion, Bucureşti, 2015). Titlul cărţii, de-a dreptul suspect, fără deplină acoperire semantică – dimpotrivă – nici măcar nu se inspiră dintr-un izvor proaspăt descoperit, dacă avem în vedere faptul că la aceeaşi editură, dar în 2003, istoricul Cristian Troncotă publica lucrarea “Duplicitarii” – Din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România – (1965-1989). Alte similitudini nu ne interesează în textul de faţă.

Întrebarea retorică, dacă generalul Iulian Vlad este erou sau trădător, găseşte un răspuns coerent şi raţional în demonstraţia generalului de brigadă (r.) SRI, Aurel I. Rogojan, fost şef de cabinet al secretarului de stat în Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului, apoi cadru didactic la Academia Naţională de Informaţii, până în 2006, când a trecut în rezervă şi a ieşit în lumina reflectoarelor, ca publicist fertil, cu certă expertiză în chestiuni de intelligence. S-a scris mult despre “jocul Securităţii” în “evoluţiile” din 1989, cum le numeşte generalul Brent Scowcroft, fost consilier pe probleme de Securitate Naţională la Casa Albă, în două rânduri, pe mandatele preşedinţilor Gerald Ford şi George H. W. Bush, figură emblematică a Războiului Rece, în dialogul cu omologul său Zbigniev Brzezinski, moderat de David Ignatius, de la Washington Post. Un transfer al culpelor, cum încearcă istoricul Corvin Lupu, de la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, pare riscant, deşi domnia sa nu se legitimează în nici un caz, printr-o nostalgie, care să lăcrimeze pe mormântul marelui erou – împuşcat – al unei înfometări a populaţiei, când avea destule disponibilităţi, după celebra plată a datoriei externe, să amelioreze lucrurile, în planul satisfacerii nevoilor imediate ale populaţiei. Şi o mărturiseşte însuşi Silviu Curticeanu, în “Meditaţii necenzurate” (Ed. Historia 2007). Fireşte, nici o revoluţie nu se clădeşte pe o rigoare juridică sau o atitudine consecventă a instituţiile de forţă, în vremuri fierbinţi. Poate că, până la urmă, “evoluţia” din România a fost un spectacol, pe alocuri penibil, pe alocuri sângeros, mulţi aşteptându-se la o intervenţie militară a Moscovei, la paritate cu intervenţia americană în Ciudad de Panama. Ce ne spune Brent Scowcroft, aflat la butoane, în acele momente: «SUA încurajau sateliţii care provocau cele mai mari neplăceri URSS, astfel că România şi Nicolae Ceauşescu s-au aflat în fruntea listei americane a “celor buni”. Am hotărât ca această abordare este greşită, că ar fi trebuit să încurajăm mişcarea din interior pentru lărgirea sistemului, pentru a îl face mai deschis. Aşadar, Ceauşescu a ajuns în partea de jos a listei, iar Polonia a urcat. Am perceput posibilităţi reale în modul în care evolua mişcarea Solidaritatea» („America şi lumea” – Ed. Antet, 2008). Fireşte, nici un actor de decizie nu ne livrează “mură în gură”, cum s-ar spune, ceea ce am vrea noi să ştim. Dar printre rânduri, şi o decriptare din coroborarea de afirmaţii, putem trage unele concluzii. Soarta lui Nicolae Ceauşescu fusese pecetluită, iar acesta nu înţelegea, îndârjindu-se să apere metereze de mult vulnerabile. Şi istoricul Cristian Trancotă, în “Duplicitarii”, cum spuneam, se arată iritat pe foştii lideri ai Securităţii (paradoxal, toţi din Oltenia), sugerând “jocul dublu” al acestora. Nu ştim dacă şi crede în ceea ce afirmă. Care serviciu secret din lume, mai ales când este pus în situaţia unor funambuli, nu joacă la mai multe capete? Istoricul Corvin Lupu lasă impresia unor carenţe vitale şi proiectul său are toate datele unor resentimente, ca să nu spunem pripite deşucheri maligne. Când la şedinţa CPEx din 17 decembrie 1989, unde mulţi dintre cei prezenţi nu ştiau ce se petrece la Timişoara, Nicolae Ceauşescu afirma că “vagabonzi, haimanale, huligani, au dat foc la magazine, au spart vitrine, au furat bunuri de zeci şi sute de milioane de lei, au devalizat sediul organului local (…) şi voi aţi stat cu braţele în sân”, avea parţial dreptate, dar în faţa unor “vagabonzi” nu ceri intervenţia armatei cu muniţie de război şi cu blindate în situaţie ofensivă, fără instituirea legală a stării de necesitate”. Ce căutau tancurile împotriva unor “vagabonzi”? Pe cine acuza Nicolae Ceauşescu, cu busola blocată de dogme, că n-a tras, cum menţionează istoricul Alex Mihai Stoenescu, pe atacantul Universităţii Craiova sau pe ministrul Apărării? („Istoria loviturilor de stat în România”, vol. IV). Generalul Iulian Vlad, o personalitate a serviciilor secrete, inteligent şi, evident, bine informat, cunoscând soarta liderilor serviciilor secrete din ţările comuniste după răsturnarea regimurilor dictatoriale, (Bulgaria, Germania Democrată, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia), intuind ce discutaseră în Malta, Bush şi Gorbaciov, salvează ţara de la un război civil. Va fi arestat la 31 decembrie 1989 din ordinul generalului de armată Nicolae Militaru, numit ministrul Apărării, de Ion Iliescu, dar va rămâne celebră o afirmaţie pe care a făcut-o în cadrul procesului, “cei care hotărăsc sa piardă sunt cei mai puternici?”. Nu mai continuăm, fiindcă nu ne erijăm – Doamne fereşte – în avocaţii fostei Securităţi. Din ordinul lui Iulian Vlad, lucrătorii de Securitate au depus armele, sigilându-se rastelurile. A fost şansa lor. Ştiau ce se întâmplase, cum spuneam, în alte ţări socialiste. O întrebare totuşi stăruie, la care nu răspunde punctual istoricul Corvin Lupu: “Dacă l-ar fi urmat orbeşte pe Nicolae Ceauşescu, cu fidelitate nezdruncinată, ce s-ar fi întâmplat?” Hosni Mubarak, raisul Egiptului, prieten devotat al americanilor, ne oferă un răspuns. Bashar al-Assad, preşedintele Siriei, Karadjic şi Miloşevici – alte răspunsuri. În fine, Manuel Contreras, şeful poliţiei politice (DINA), pe vremea lui Augusto Pinochet, din Chile, decedat la 7 august a.c., după ce fusese condamnat la 529 de ani de închisoare, nu ne mai spune nimic. Decât că totul se plăteşte.

(MIRCEA CANŢĂR)

AUREL I.ROGOJAN

Partea goală sau plină a paharului ?

Am fost alertat, în ultimele săptămâni, în legătură cu apariţia unei cărţi semnate de Corvin Lupu şi intitulate „Trădarea Securităţii în decembrie 1989” , oferită cititorilor de Editura Elion, Bucureşti, 2015 .

Cunoscând tangenţial o parte a scrierilor semnate de Corvin Lupu, cunoscând mult mai bine editorul, dacă este adevărat ce se spune, că, în realitate nu ar fi Giulia Perez, menţionată în caseta tehnică, ci Cristian Troncotă, fostul meu asistent la Catedra de Teorie Generală a Activităţii Secrete de Informaţii, în perioada de constituire a Institutului Superior de Informaţii (1992 – 1996 ), actualmente Academia Naţională de Informaţii, nu am fost tentat să dau curs semnalelor primite şi nici nu m-am grăbit să cumpăr cartea.

În cele din urmă, am primit un telefon de la profesorul Viorel Roman, consilier academic al Universităţii din Bremen, care îmi urmăreşte publicistica şi cu care am o corespondenţă sporadică . Domnia Sa a ţinut să mă felicite „pentru numărul mare de citări consistente în cartea lui Corvin Lupu, care pe Aurel Rogojan îl prezintă ca „important memorialist”, în timp ce generalul Iulian Vlad, conducerea Departamentului Securităţii Statului, generali şi înalţi ofiţeri, iar după titlul cărţii şi Securitatea, în ansamblul ei, sunt trecuţi la infamul index al puciştilor şi trădătorilor”.

„Măi, sa fie ?!”, mi-am zis. Dacă supervizorul meu, „neamţul din Lovrin”, de sub generoasa pălărie a Bundes Nachrichten Dienst”, mă face atent că sunt luat în seamă, şi încă pozitiv, acolo unde generalul Iulian Vlad este pus la indexul trădătorilor de ţară, musai că trebuie să văd „minunea”. Asta, mai cu seamă că la Berlin se ţine o socoteală şi din urmă a eroismelor noastre, care în traducere germană sunt trădări. De altfel, Viorel Roman este şi primul publicist care a formulat întrebarea „Generalul Iulian Vlad, erou sau trădător?”(ziarul „Mioriţa”, U.S.A., 17 decembrie 2011), pe care am preluat-o ca titlu al notelor de lectură.

Pe Corvin Lupu l-am cunoscut personal în prezenţa domnului general Iulian Vlad, în urmă cu exact doi ani, când Domnia Sa l-a invitat la o lansare de carte a subsemnatului, la Râmnicu Vâlcea.

Domnul general Vlad mi-a spus, ulterior, că l-a cunoscut foarte bine şi-i poartă un deosebit respect tatălui lui Corvin Lupu, profesorul Nicolae Lupu, istoric, arheolog şi un veritabil om de cultură, cu realizări notabile în conservarea patrimoniului Muzeului National Brukenthal din Sibiu, al cărui director a fost un număr de ani. Cartea de vizită a unui părinte onorabil este şi un bun paşaport pentru fiu, mi-am zis.

IULIAN VLAD

Editorul cărţii este relevant, în cazul dat, din mai multe considerente. Cartea ar fi fost refuzată de alte edituri. Editorul Cristian Troncotă a avut (mai are?!) o normă didactică la catedra profesorului Corvin Lupu de la Departamentul de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Studii de Securitate al Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, iar, compensatoriu, Corvin Lupu a avut, până la recenta excludere, un loc în Consiliul ştiinţific al Revistei „Vitralii” a Asociaţiei Veteranilor din Serviciile de Informaţii ale României. Un „corvino-troncotism” de conjunctură, un alt fel de cumetrie pe un domeniu, de altminteri periculos, în care şcoala rolleriană ne-a dat o istorie plină de falsificări şi îmbibată de spiritul antinaţional?!

Dar, cea mai mare relevanţă a editorului o pot constata doar cititorii avizaţi, care cunosc intim frazarea lui Cristian Troncotă, maniera sa originală de descifrare a informaţiei istorice din faptele materiale şi capacitatea, tot specifică, de înţelegere a contextului evenimentelor. Despre valoarea şi limitele informaţiei secrete în cercetarea istorică, în pofida listei de lucrări publicate, nu ne-a adus, încă, dovada că s-ar fi edificat la cele mai bune şcoli. Este adevărat, porţile acestor şcoli nu se deschid oricui şi nici uşor.

Am trecut în revistă cartea semnată de Corvin Lupu şi editată de Cristian Troncotă şi, după o lectură preliminară, mă voi rezuma a observa doar câteva dintre situaţiile de flagrant delict deontologic în materia documentării şi cercetării.

Ceea ce reţine strident atenţia şi ar putea fi miza unui facil succes comercial al cărţii este obstinaţia cu care autorul îl acuză de trădare pe generalul Iulian N. Vlad, care în decembrie 1989 îndeplinea funcţia de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului.

Această obstinaţie îl plasează pe Corvin Lupu în antiteză cu realitatea cunoscută de cei pentru care generalul Vlad reprezintă sinteza valorilor opuse trădării. Dar, cum în istorie, eroismul şi trădarea sunt faţetele uneia şi aceleiaşi realităţi, diferenţa o face partea din care este privită realitatea.

Francesco Maurizzio Cossiga (ex-preşedintele Italiei): „Să-i ridicaţi o statuie”

Aşadar, dacă generalul Iulian Vlad este acum declarat de cineva ca trădător, asta se întâmplă, în mod negreşit, pentru că sunt tot mai mulţi şi mai bine auziţi cei care nu ezită să se situeze în antiteză.

Prima calificare în acest ultim sens, ce ne este cunoscută, a faptelor generalului Iulian Vlad, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, aparţine unei mari personalităţi politice creştin-democrate din Italia, Francesco Maurizzio Cossiga (19282010 ), preşedintele Republicii Italia (3 iulie 1985- 28 aprilie 1992).

La începutul lunii ianuarie 1990, preşedintele Italiei l-a întrebat pe ambasadorul României la Roma:

Ce şi cum s-au întâmplat la dumneavoastră în tară evenimentele care au condus la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu?”

Ambasadorul: „Populaţia nemulţumită s-a revoltat, ceea ce a facilitat schimbarea şi în România”

Preşedintele Francesco Cossiga: „Bine, bine, dar forţele de ordine ce au făcut?”

Ambasadorul: „Nu au intervenit împotriva populaţiei, ale cărei nemulţumiri erau cunoscute ca fiind generalizate, deci justificate”

Preşedintele Cossiga: „Dar cine a dat forţelor de securitate un astfel de ordin?!”

Ambasadorul: „Chiar şeful Departamentului Securităţii Statului, ministrul secretar de stat, generalul Iulian Vlad”

Preşedintele Cossiga: „Să-i ridicaţi o statuie!”

În antiteză cu fostul preşedinte al Italiei, autorul „Trădării Securităţii(…) ”, spune: „Cei care au trădat şi nu au respectat legislaţia în vigoare, nereprimând revolta populară, au şi ei scuzele lor. Cu câţiva ani în urmă, dl. gl. Iulian Vlad îmi spunea „Ce era să fac?… Să trag în popor?” Eu cred că, în acest caz, cei care se află foarte aproape de vârful puterii, au sensibilităţi (…) din orice motive, au datoria să se retragă, să lase pe alţii”. (Corvin Lupu, op. cit. pag 33)

Filologul istoric Corvin Lupu afirmă în paginile cărţii pe care şi-o asumă că „generalul Iulian Vad a trădat”, că a fost „pucist” ori că a cunoscut şi ascuns activitatea aşa-zişilor complotişti, vina capitală a generalului fiind aceea de a nu fi reprimat revolta populară şi a-l menţine pe Ceauşescu la putere.

După Corvin Lupu, generalii Milea, Nuţă şi Mihalea au fost devotaţi lui Nicolae Ceauşescu şi i-au executat ordinele, au acţionat conform legilor şi regulamentelor militare, iar represiunea sângeroasă ar fi fost necesară pentru restabilirea ordinii.

În schimb, generalul Iulian Vlad, prin ordinul dat Securităţii, de a nu se împotrivi revoltei populare, a săvârşit în opinia lui Corvin Lupu, un act de trădare a României, fiindcă Ceauşescu simboliza România. Până la moment, afirmaţia cu privire la valoarea de simbol nu poate fi contrazisă.

Iulian Vlad

Un conducător care nu mai este acceptat, nu-l mai reprezintă

Istoria ne spune, însă, şi altceva. Un conducător care nu mai este acceptat de popor, nu-l mai reprezintă. Iar conducătorul care dă ordine criminale împotriva poporului a devenit tiran.

Şeful Securităţii era în măsură să ştie cel mai bine care mai era valoarea de simbol naţional a lui Nicolae Ceuşescu. Un general, şef al Securităţii Statului, cu răspunderi de membru al guvernului, nu a fost promovat la acest nivel, pentru a fi un executant orb şi lipsit de raţiune.

Apărarea tiranilor împotriva popoarelor nu este sinonimă trădării popoarelor? Ne învaţă istoria contrariul?

Nivelul de informare asupra realităţilor politice internaţionale ale anilor 1985-1989, gradul de cultură politică si viziunea democratică ale acuzatorului generalului Iulian Vlad nu sunt, cumva, incompatibile cu travaliul de cercetător ştiinţific, pe care Corvin Lupu pretinde că şi-a fundamentat opera?!

În 1989, până la evenimentele din România, au căzut, precum popicele, toate regimurile politice conduse de dinozaurii pseudo-marxişti din Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia şi Bulgaria. A urmat şi cazul special a României, pentru care se rezervase dezmembrarea teritorială şi adjudecarea de către vecini. Era marea lovitură finală, corolarul victorios al strategiei anticomuniste globale, pe care S.U.A. Şi-au asumat-o transparent, dar pentru a cărei realizare a recurs şi la un registru nelimitat de tactici clandestine, fără economie de resurse.

Staff-urile din spatele marilor autori ai loviturii finale au mizat tocmai pe faptul că „(…) fanatica Securitate, condusă de generalul Iulian Vlad, a cărui ascensiune meteorică nu poate fi înafara unei necondiţionate loialităţi politice, va reprima sângeros revoltele planificate, România va deveni teatrul unui război civil, iar imperativul protecţiei populaţiei va legitima intervenţia forţelor armate (…)”.

După cum crede şi chiar şi scrie Corvin Lupu, generalul Iulian Vlad este vinovat de perspicacitatea caracteristică contraspionului de elită, care a putut dezamorsa un război civil, preveni ocuparea şi dezmembrarea tării sale, fără să-şi scoată revolverul din toc, dacă din întâmplare l-ar fi avut asupra sa.

Deosebirea fundamentală dintre generalul Vasile Milea, ministrul forţei armate, şi generalul Iulian Vlad, ministrul forţei inteligente, a fost evidenţiată, atât de misiunile ce le-au revenit, cât şi de maniera în care le-au îndeplinit.

Cercetare ştiinţifică sau colportaj de „radio-şanţ”?!

Trădarea Securităţii în decembrie 1989” – Editura „Elion”, Bucureşti, 2015 paginile 6-7: „În ultimul deceniu însă, Ceauşescu, neavând încredere în Securitate, nu mai transmitea la Securitate informaţii importante pe care le afla de la şefi de state şi/sau guverne cu care se întâlnea, adeseori fără translatori români”.

O astfel de abordare exclude posibilitatea ca autorul, dar şi editorul să poată fi consideraţi informaţi, serioşi, competenţi, credibili şi de bună credinţă.

Şefii de state nu schimbă între ei informaţii de securitate, în cadrul întâlnirilor prilejuite de vizitele de stat, care au loc la intervale de timp mari şi cu o agendă riguroasă, din timp negociată.

De asemenea, nicăieri în lume nu-i statornicită vreo practică a informării inverse, de la şeful de stat către serviciile speciale din subordine.

Nicolae Ceauşescu, în 24 de ani, nu a transmis vreo informaţie Securităţii. Securitatea putea primi, eventual, hotărâri ale Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. de aprobarea a înţelegerilor convenite în urma vizitelor şi sarcinile ce-i reveneau, dacă s-au stabilit măsuri de cooperare şi în domeniul serviciilor de securitate. Cel mai adesea, pe linia pregătirii personalului şi a dotării cu mijloace tehnice speciale.

În altă ordine de idei, Ceauşescu , ca şi oricare alt şef de stat, în trecut, ca şi în prezent, nu avea întâlniri cu omologii fără steno-translator personal. Afirmaţia lui Corvin Lupu este completamente, nu numai falsă, dar şi ignorantă, până şi în regulile elementare ale protocolului de stat.

AUREL I.ROGOJAN

1 COMENTARIU

Comments are closed.