Deunăzi, mai exact pe 9 octombrie a.c., premierul Victor Ponta a făcut un gest salutabil, şi nu l-aş atribui neapărat campaniei electorale în care este prins, fiindcă iubeşte sportul: i-a adresat un mesaj cald, cu prilejul zilei sale de naştere, fostului internaţional Gică Popescu, aflat în detenţie după cum se ştie, acroşat fiind în „dosarul transferurilor”. Declarat de şase ori cel mai bun fotbalist român al anului (1989, 1990, 1991, 1992, 1995 şi 1996), campion naţional în 1988 cu Steaua Bucureşti, de două ori campion al Olandei (PSV Eindhoven – 1991 şi 1992), câştigător al Copei del Rey în 1997 (FC Barcelona), câştigător al Cupei Cupelor în 1997 (FC Barcelona), câştigător de trei ori al campionatului şi Cupei Turciei, al Cupei UEFA şi Supercupei Europei în 2000 (Galatasaray Istanbul), 114 selecţii la echipa naţională, sfert-finalist al CM din 1994, al CE din 2000, optimi de finală la CM în 1990 şi 1998. Palmares fotbalistic greu egalabil şi pe care, bineînţeles, nu ne-am propus să-l prezentăm integral. Retrospectiv, viaţa de fotbalist a lui Gică Popescu este una dintre poveştile de mare succes ale sportului nostru. Nu şi ceea ce a urmat imediat. Nenorocirea care s-a abătut asupra lui descumpăneşte pur şi simplu. Şi aşa cum e viaţa, multe dintre amintiri, care nu pot muri, se estompează încet, încet. Vara anului 1988, când Gică Popescu revine la Craiova, de la Steaua, unde îşi efectuase stagiul militar, – încorporat fiind „cu arcanul”, – împotrivindu-se voinţei şi dorinţei acerbe a generalului Ilie Ceauşescu de a-l păstra, a avut o simbolistică aparte. Suporterii Craiovei, de fapt din toată Oltenia, nu şi-au mai reprimat tăcerea, dându-şi drumul la ceea ce aveau pe suflet. Mocnitele tensiuni sociale erau augmentate acum de o întâmplare cu un impact exploziv. Am comparat nu o dată gestul „iraţional” al lui Gică Popescu cu cel al internaţionalului chilian Carlos Caszeli, la întâlnirea sa cu generalul Augusto Pinochet.
Gică Popescu, în vara secetoasă şi fierbinte a anului 1988, a slobozit curajul, dacă se poate spune aşa, din toate chingile lui. Ziaristul Daniel Nanu, gorjean de origine, care a scris cu har cartea <<Gică Popescu. “Viaţa mea”>>, a rememorat toate etapele fotbalistice ale internaţionalului cu acelaşi nume, căruia recent, neîndoielnic şi de supărare, i s-a prăpădit tatăl, nea’ Costică, din Calafat. Şi ar fi destule de adăugat. Din curajul slobozit de care vorbeam se va hrăni şi curajul, atât cât a fost, un an mai târziu. Aparţinând unei generaţii care a trăit momentul Gică Popescu la Craiova, implicat fiind în debutul său în Cupa Cupelor, în partida cu AS Monaco, înainte de a fi fost anterior titularizat în echipa Universităţii, şi atâtea şi atâtea alte fapte, mai mult sau mai puţin luminoase, consider că gestul premierului de a nu-l uita pe cel care a fost un fotbalist de referinţă, plecat de pe meleagurile doljene în lumea mare a fotbalului, este unul atât uman, cât mai ales de bun simţ. Dacă are sau nu implicaţii electorale, aproape că nici nu mai contează.
