Sine ira… despre o ipocrită candidatură

0
309

Nu mi-a plăcut niciodată Monica Macovei, justiţiara autodesemnată, care, ca şi Elena Udrea, împreună cu care reuşeşte recordul de invidiat de a compromite însăşi perspectiva legitimităţii unei candidaturi convingătoare a femeii la cea mai înaltă demnitate în stat, mi-a alimentat constant un acut sentiment de disconfort, ba uneori chiar de jenă.

Intelectual vorbind, e cât se poate de evidentă inapetenţa ei pentru o ideaţie cât de cât consistentă: lipsită de un orizont cultural fie şi modest articulat, schimbat pentru un ton apăsat justiţiar, de vagă extracţie iacobină, reducând actul juridic la dimensiunea imprecaţiei pe cât de imperative pe atât de gălăgioase, ex-procurorul din anii cei mai lugubri ai vechiului regim comunist s-a manifestat la fel de constant ca un adversar al acelui regim de parcă i-ar fi fost vreun temerar opozant, iar nu un umil instrument.

Contrat pretenţiilor sale pur retorice post-festum, cei trei ani de ministeriat ai săi  n-au depăşit zona imprecaţiilor declarative, orientate, cu un gust al partizanatului prea făţiş spre a mai convinge, exclusiv spre adversari ai unei Puteri din slujba căreia nu s-a desprins nicicând, căci imparţialitatea afişată a fost şi a rămas strict decorativă. Conştiinţa civică, la care apelează cu triste flatări nu mai puţin clandestine, ar trebui să-i evoce distanţa ce separă ceea ce pretinde de la un sistem de justiţie în perspectiva unei râvnite demnităţi prezidenţiale şi ceea ce n-a împlinit în acei ani de ministeriat.

Mai rău e că, sedusă de o nebuloasă cruciadă justiţiară, candidata inocenţelor periculos înscenate amestecă prerogativele prezidenţiale cu cele ale unui procuror, eventual „general”, căci în incongruentul său program predomină „teze”, în sine discutabile, ale unei viziuni subsumate unui generic cu resurse de… luptă de clasă.

Mai nimic despre posibile obiective ale unui şef de stat ca mediator între instituţii şi, contrar modelului declasat al fostului său „patron” de la Palat, pacificator al unei societăţi în plină derivă. Persistă în schimb, într-o succesiune cel puţin neliniştitoare, atacuri fără precedent la adresa statului în întreaga sa structură, de la educaţie şi sănătate la administraţie şi, mai ales, la grija faţă de soarta omului de rând. Căci a pretinde abandonarea rolului statului în domeniile menite a susţine nu doar statalitatea ci societatea în esenţa ei integrală e ceva care, în cea mai modestă judecată raţională, se apropie de tentativa unui atentat. Mă întreb ce modele de referinţă va fi având pretinsa europenistă, când prin tot Occidentul pe care-l invocă educaţia şi sănătatea, ca şi transportul, ca şi cercetarea şi cultura în incidenţele lor fundamentale se bucură de suporturi financiare ce ajung, în multe ţări, până la gratuitatea serviciilor de bază.

Aşadar, europenismul ori occidentalismul pe care le invocă mai degrabă „evanghelic” nu depăşesc zona unei lozincării cu totul gratuite. Căci atunci când unicele disocieri de competitori se înnămolesc la nivelul unor acuze arborate „ideologic” prin denunţuri făţişe de aiuritoare extracţii „leniniste” ori „maoiste”, întreaga paradă pare a nu depăşi spaţiul unei isterii a cărei ilustrativă pildă şi, poate, inconştientă victimă a fost şi rămâne această închipuită…  Ioana D’Arc: una însă prea caricată dâmboviţean, al cărei statut patrimonial – imobiliar şi salarial – nu-i îngăduie să-şi atribuie, decât cu un incalificabil tupeu, atributul unei modeste… condiţii sociale.