Românii şi Franţa

0
98
Constantin Brâncuşi

14 iulie este Ziua Naţională a Franţei. Sărbătorită an de an, cu fast şi bună dispoziţie, din partea francezilor. După un ritual implacabil care cuprinde şi un interviu al preşedintelui Republicii în exerciţiu, îndelung aşteptat. Ca prieteni ai Franţei, de când ne ştim, nu putem fi decât alături de francezi la ziua lor naţională. Un francez, Jean-Yves Conrad, a publicat, în 2005, o carte cu un titlu flatant „Roumanie, capitale… Paris”. Cartea a apărut şi în româneşte, la Editura „Junimea” din Iaşi, în 2006, cu titlul „Paris, capitala României” merită lecturată. Mai ales că lasă impresia puternică a punctelor de confluenţă între cele două culturi. Niciodată nu a existat un complex al românilor la Paris. Ne referim la alte vremuri. Când Eliade se mişca în cercurile universitare, academice şi scriitoriceşti, cu prestigiul notorietăţii internaţionale pe care şi-o dobândise prin idei şi cărţi originale. Cioran refuza premii de prestigiu. Eugen Ionescu devenise membru al Academiei Franceze. Elvira Popescu a fost nu numai o celebră actriţă, ci şi directoare la Theatre de Paris şi co-directoare la Theatre Marigny. Mulţi români s-au realizat firesc în interiorul culturii şi societăţii franceze. Niciodată Parisul nu a rămas indiferent la soarta noastră în istorie. Este uimitor cum am putut pierde acest avantaj creat de alţii. Ar mai merita amintit numele lui Valentin Lipatti, mare diplomat, fratele celebrului pianist Dinu Lipatti, care şi-a petrecut tinereţea la Paris. Ar fi putut să-şi trăiască bătrâneţile tot acolo, dar a preferat să se întoarcă la Bucureşti pentru a sfârşi în condiţii penibile. Ca mai toţi intelectualii francezi, a fost şi a rămas de stânga. A fost ambasadorul României la UNESCO, până în 1972, apoi negociator celebru la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Se spune că era născut pentru diplomaţie. Fascina audienţa prin forţa raţionamentului şi eleganţa oratorică. Să revenim la zilele noastre. L-am uitat pe Constantin Brâncuşi, şi nu se poate, care prin geniul său este universal. Pe Martha Bibescu, cu prietenii ei, Claudel , Proust, Cocteau sau Mauriac. Pe frontispiciul bibliotecii Sainte Genevieve, numele lui Dimitrie Cantemir, săpat alături de al marilor savanţi din vrea lui, încă se

Elvira Popescu

poate citi. Ne asigură Jean-Yves Conrad. Îmbucurător este că deunăzi s-a aflat la Bucureşti premierul francez, Jean Marc Ayrault, semn al revigorării relaţiilor prieteneşti de tradiţie, cu componenta lor economică, tot mai decisivă în orice relaţie bilaterală. Devansând latura sentimentală a lucrurilor. Anul acesta, ca să revenim la ziua de 14 Iulie, francezii sunt împărţiţi în privinţa necesităţii unui interviu al lui Francois Hollande, 48% fiind „pentru” şi 52% opinând că nu este necesar, potrivit unui sondaj BVA pentru I-Tele şi „Le Parisien”/”Aujourd’hui en France”, apărut ieri. Deloc surprinzător, simpatizanţii de stânga sunt în procent de 58% în favoarea oportunităţii interviului preşedintelui. Temele aşteptate sunt cele de natură economică şi socială, în fruntea aşteptărilor aflându-se şomajul, creşterea economică şi puterea de cumpărare. Poate mai altfel decât restul europenilor, francezii nu se împacă deloc cu gândul că economia lor întârzie a da semnale de decolare. Motiv pentru care privesc cu invidie, în primul rând spre germani, nefiind deloc de acord cu faptul că ora exactă a UE se dă… la Berlin. Deşi colaborarea Parisului cu Berlinul rămâne teafără.