Despre Franţa, cu dragoste…

0
120

Doamna profesor dr. Maria Tronea, membră în Biroul director al Asociaţiei Române a Profesorilor de Franceză şi preşedinte de onoare al ARPF, filiala Craiova, cunoscută craiovenilor prin strălucita carieră de dascăl de Limba franceză, dar şi prin calităţile de intelectual rafinat, profund implicat în viaţa culturală a Craiovei, este un împătimit promotor al limbii lui Molière şi al culturii franceze, al valorilor francofoniei. Pentru meritele sale deosebite, a primit, în 2012, distincţia de Chevalier dans l’Ordre des Palmes Académiques, care i-a fost înmânată, la sediul Ambasadei Franceze la Bucureşti, de Excelenţa Sa, Philippe Gustin, ambasadorul Franţei în România.

– Doamnă profesor Maria Tronea, v-am ruga să ne spuneţi ce înseamnă, pentru un francofil împătimit ca dumneavoastră, ziua de 14 Iulie?

– Personal, trăiesc Ziua Naţională a Franţei ca o sărbătoare de familie. Am avut, de altfel, şi şansa de a petrece, alături de soţul meu şi fiica mea, această zi în Franţa, o dată la Paris, a doua oară la Monaco. În cel dintâi caz, am urmărit cu emoţie defilarea mitică de pe Champs Elysées, iar la Monaco ne-am alăturat celor care petreceau în plină stradă această zi istorică, iar seara am admirat un fabulos concurs de artificii, la care participau mai multe ţări.

– Care ar fi, pentru dumneavoastră, spaţiile de elecţie în Franţa?

Paris, mon amour, în primul rând. Acesta este şi titlul albumului muzical lansat zilele acestea de Librăria “Humanitas”. Iubesc cerul de un albastru singular al Parisului. Ca şi Cioran, sunt fascinată de spectacolul norişorilor albi care plutesc pe el şi mă văd, parcă, plutind şi eu, fericită, ca personajele din tablourile lui Chagall.

– Când aţi văzut Parisul prima dată?

– În 1994. Călătoream, cu trenul, spre Santiago de Compostella, unde obţinusem o bursă de studii de vară. Am făcut şi o haltă la Paris şi am trăit acele zile ca pe o sărbătoare. Am umblat foarte mult pe jos, atmosfera Parisului este de vis, spectacolul străzilor, de neuitat. Am avut, în sfârşit, bucuria de a mă aşeza şi eu pe un scaun pentru a bea o cafea la “Les Deux Magots”, bântuită de amintirea celebrului trio: Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Camus.

– Cum aţi trăit întâlnirea cu Turnul Eiffel?

– Cu amprenta lui Apollinaire din Zone: “Bergère ô tour Eiffeli…”, imagine insolită a turnului-cioban, ce păzeşte turma podurilor pariziene. Dar şi cu imaginea de basm a Parisului dominat de celebrul turn, aşa cum apare ea în tabloul lui Chagall, “Parisul văzut de la fereastră”.

– Se pare că Chagall vă fascinează…

– Aşa este, “pictorul albastrului” se numără printre preferaţii mei. Vara trecută, în periplul spre Congresul plurilingvismului, de la Roma, în septembrie, m-am oprit şi în Franţa, unul din punctele ţintite fiind Nisa, care îmi place foarte mult. Am vizitat, în sfârşit, Muzeul Marc Chagall, situat într-o zonă verde, o oază de linişte şi frumuseţe. Se pot admira acolo tablourile cu mesaj biblic ale pictorului, printre care “Visul lui Iacob”, “Adam şi Eva, izgoniţi din paradis”, “David”, “Paradisul”, acesta din urmă fiind un intertext pictural, omagiu adus lui Apollinaire.

– Vă atrage, aşadar, sudul cel însorit.

– Da, ador Provența, cu câmpurile ei de lavandă, cu măslini şi chiparoşi, cu peisaje mirifice, aşa cum apar ele în tablourile lui Van Gogh, alt pictor de suflet al meu. Le-am admirat la Amsterdam, în muzeul care poartă numele pictorului, dar aş vrea să ajung pe urmele lui la Arles, de pildă. Am ajuns în apropiere doar, la Aix-en Provence, oraşul lui Cézanne. Am asistat la o ceremonie de nuntă şi am deambulat pe străzile liniştite, care acum, exact în această perioadă, sunt locul unde se desfăşoară spectacole de teatru în aer liber, aşa cum a avut amabilitatea să mă informeze domnul Paul Emond, dramaturg de notorietate, ale cărui piese sunt înscrise în program.

– Nu ne-aţi vorbit despre muzica franceză…

– Ascult cu plăcere Zaz, dar nu mă despart de Edith Piaf, de “La vie en rose”, “Non, je ne regrette rien”…

– Care este scriitorul dumneavoastră preferat?

– Am o listă întreagă de scriitori preferaţi, dar marea dragoste rămâne Marcel Proust. L-am citit integral în franceză, dar m-am delectat şi cu inegalabila traducere în limba română a neuitatei doamne profesor Irina Mavrodin. Am împărtăşit şi interesul domniei sale pentru scriitorul Albert Cohen, una dintre cărţile mele preferate fiind “Belle du Seigneur”.

– Ar fi multe de întrebat, dar pentru încheiere aş vrea să ne spuneţi în ce constă “farmecul Franţei”?

– Dragostea, ca şi trandafirul, este “sans pourquoi”, şi totuşi … Pentru a-i invita pe cititorii dumneavoastră la o lectură propice cunoaşterii spiritului francez, aş numi o carte recent apărută, Le Mystère français, scrisă de Hervé Le Bras şi Emmanuel Todd. Conform autorilor, Franţa este “un bun termometru al omului universal”, ca şi “singurul loc din Europa unde Nordul şi Sudul se întâlnesc”. Franţa este prezentată şi ca un model de bună convieţuire, Hexagonul fiind “unul dintre rarele state în care imigraţia este de origine universală”.

– Ce aţi putea să ne spuneţi despre relaţiile noastre culturale cu Franţa?

– Eu cred că sunt excelente, aşa cum a demonstrat-o şi participarea României ca invitat de onoare la Salonul de carte de la Paris, din primăvara anului acesta. Pleiada de scriitori şi artişti francezi de origine română a contribuit la sudarea relaţiilor dintre cele două ţări a căror prietenie este de tradiţie. Constantin Brâncuşi, părintele sculpturii moderne, trebuie să fie efigia inimilor noastre înfrăţite. Chiar vara trecută am vizitat din nou Atelierul Constantin Brâncuşi, din cadrul Muzeului de artă modernă “Georges Pompidou”, şi am avut ocazia să văd o mare afluenţă de vizitatori străini, dar şi români veniţi, ca şi mine, să admire capodoperele brâncuşiene.

– Vă mulţumim pentru interviul acordat şi vă urăm acelaşi entuziasm în promovarea valorilor spirituale, valori care ar trebui să fie liantul între popoare, în general.