Alte vechi şi noi avertismente…

0
76

Am scris în mai multe rânduri despre blestemul (mioritic şi nu numai) care ne urmăreşte la fiecare pas. La fel, modelul Meşterului Manole reînvie, de la o zi la alta, în politica dâmboviţeană, fiindcă pulsează, din fiecare colţ – care n-are nicio legătură cu vreo opţiune ideologică – câte un atac prezentat de fiecare dată, în numele ori dincolo de vreun program politic, instituţional ori nu, ori chiar ca o opinie personală, drept o …strategie statală.

Starea de fapt în România anului de graţie 2015 pare a reveni, ca un resort pus în mişcare de cine ştie ce demon al unei Istorii urâte, sub semnul scandalului: unul pe cât de zgomotos pe atât de insipid şi, mai mult, contraproductiv pentru viitorul nostru. O opoziţie decisă să tulbure apele indiferent de preţul pe care Ţara îl va plăti, o instituţie, cea a Guvernului, care dă semne de ambiguitate, indecisă să pună punct unei stări conflictuale fără orizont. Mă feresc de verdicte. Ele abundă de peste tot, în numele unei Justiţii metamorfozată într-un personaj de poveste, un fel de Albă ca Zăpada dând cu tifla oricăror altor instituţii proiectate pe post de biete Cenuşărese.

Invocăm legi şi articole de legi pe care nu le cunoaştem, preluăm fără o minimă prudenţă nişte suspiciuni din arealul judiciarului dornic de vizibilitate şi, poate, de o glorie pe care n-o merită, şi, în  numele acestora, articulăm sentinţe de o gravitate fără egal.

Prin unghere bicisnice pândesc, am impresia, forţe oculte, de toate nuanţele, la o vânătoare neatestată de nicio Curte judiciară: amatori jalnici de chilipiruri politicianiste deschişi oricăror aranjamente de culise, oricăror înţelegeri de moment pentru nişte victorii efemere.

Este imposibil să te sustragi unei interogaţii elementare: în această vană vânătoare cine este vânătorul şi cine vânatul?. Senzaţia neliniştitoare este că, cel puţin în ultimele luni, se trage aiurea, din toate părţile şi într-o singură ţintă: noi şi Ţara. Sunt invocate principii pro domo, cadrul legislativ se pretează la interpretări diametral opuse, până şi Constituţia a rămas văduvă de orice conţinut cât de cât predictiv. S-a reinventat străvechea axiomă cu gust de justiţie populară homo hominis lupus. Lupul e însă mereu celălalt. Şi se creează astfel un cerc vicios din care aproape nu se poate ieşi.

Ce va urma? Aşa cum am avertizat în acest colţ de pagină: o bătălie haotică sub egida „care pe care”? Însă, din păcate, populaţia n-are nicio vină: politicienii par a-şi uita, între alegeri, acele minime obligaţii pentru care s-au angajat şi pentru care au primit o investire; totdeauna în alb, fiindcă asta este singura dialectică a votului. Un pariu al democraţiei.

Dincolo de toate acestea, nemulţumirea, întreţinută la foc stins cam din toate părţile, creşte şi poate exploda în orice moment. Şi mai grav este că raza ei de cuprindere nu va avea nicio conotaţie …doctrinară. Nici un motiv …ideologic. Fiindcă dincolo de nevoi materiale, mai există şi o nevoie, astăzi mai urgentă decât oricând, aceea a păcii sociale ce părea în sfârşit câştigată şi de care unii vor să ne lipsească. Ori chiar de …linişte. Exact liniştea care îţi permite să creezi ceva noi, să construieşti, câtă vreme vrajba distruge prin definiţie. Aceeaşi linişte pe care politicienii o periclitează în numele unor interese mai mult ori mai puţin ascunse.