Arta răstălmăcirii cu rea-credinţă

0
82
Nicolae Breban

Scriitorul Nicolae Breban, romancier important, cu consistentă operă literară, răzvrătit la un moment dat, invitat la emisiunea „Punctul de întâlnire” de la Antena 3, a comentat, dintr-un soi de naţionalism, aşa de operetă, în felul următor câteva fragmente din scrierile lui Horia Roman Patapievici („Politice” – Ed Humanitas 1996), lecturate de realizatorul Tudor Radu: „dacă ar fi îndrăznit un om ca Patapievici să afirme aceste lucruri în Ungaria sau Polonia, l-ar fi bătut sau împuşcat. Şi a început scandalul. Care n-aştepta decât un pretext. Printr-o mobilizare imediată a opozanţilor aflaţi deloc în adormire, fiindcă miliţiile spirituale chiar veghează, s-a ieşit în câmpul de bătaie. Din păcate, scriitorul mare care este Nicolae Breban, fără a fi o floare de cireş, probabil uimit de tupeul celor care au i-au sărit la jugulară – Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu – s-a apărat mai degrabă naiv decât convingător în faţa răstălmăcirii greţoase a afirmaţiilor sale. Pentru Nicolae Breban şi nu doar, cu siguranţă a fi polonez e una dintre cele mai falnice şi autentice formule de identitate între naţiunile Europei. E greu de găsit o altă identitate naţională, definită atât de puternic, prin faimosul eroism polonez. Fondul istoric e imbatabil. Iar modelul de comportament al liderilor polonezi, -post-comunism – şi nu numai, rămâne pentru noi românii uimitoare. Nu e cazul să conchidem înainte de a pomeni că noi românii, călăuziţi, prin absurd, chiar de falanga elitistă Pleşu – Liiceanu – Patapievici, convinsă întotdeauna de justeţea judecăţiilor proprii, nu am fi interpretat partitura pe care Polonia a susţinut-o în decembrie 2003 la Bruxelles. Exemplul polonez ne-a învăţat sau ne-ar putea învăţa la ce e bună istoria. Atât istoria în genere, cât şi istoria recentă. Trimiterea lui Nicolae Breban, prin afirmaţia făcută, era în exclusivitate la demnitatea poloneză. Şi nicidecum, Doamne fereşte, la „vocaţia” coercitivă – atavică – a polonezilor sau ungurilor, aceştia din urmă eliminaţi la 30 mai a.c., pentru Mediafax, din declaraţia iniţială. Extinzându-se, scandalul a devenit de-a dreptul iraţional. Gabriel Liiceanu a scris preşedintelui Academiei Române, Ionel Valentin Vlad, acesta a răspuns cu decenţă. Andrei Pleșu a scris pe blogul său: “Domnule academician, vreau să fiu și eu împușcat”. Că tot este cultura un imperiu al păcii. Și taberele pro şi contra s-au reaşezat în dispozitive de confruntare, între sloiuri domol curgătoare. Interesantă de-a dreptul, ca să nu spunem uluitoare, a devenit atitudinea unei respectate publicaţii săptămânale, „Observator Cultural”, unde sub semnătura redactorului şef adjunct Ovidiu Şimonca se poate citi în ultimul număr – ediţia on-line – articolul „Dar la polonezi v-aţi gândit când aţi spus că ei l-ar fi împuşcat pe Patapievici?”. Autorul se declară solidar, evident alături de colectivul redacţional, înţelegem, cu Horia Roman Patapievici. Şi nu era cazul. Trecem peste tot felul de judecăţi, cel puţin discutabile, ale lui Ovidiu Şimonca, şi parti-pris-ul nejustificat, care în opinia noastră aduce un deserviciu chiar publicaţiei de ţinută intelectuală pe care o slujeşte. Cu destul har. Avem însă o nelămurire cât munţii Retezat: la cine se referea, cuprinsă de furie, doamna Carmen Muşat, redactorul-şef al publicaţiei în articolul impecabil Ţara ca o pradă”, când conchidea: ”S-ar putea ca în timp să vă iertăm cedările şi compromisurile şi să ne întoarcem la cărţile pe care le-aţi scris”. Carmen Muşat ne reamintea prin textul său, de o acurateţe  logică deplină, cu inflexiuni etice, de faimoasa ziaristă de excepţie Oriana Fallaci, în cartea sa „Mânie şi orgoliu”. Menţiona doamna Carmen Muşat pe undeva „să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine. Aluzia era, neîndoielnic, la cohorta de intelectuali, declaraţi partizani ai lui Traian Băsescu şi a operei creatoare a acestuia. E un râs cu poftă, dar cam galben, cum ar spune Radu Călin Cristea, care s-a ocupat, la o manieră greu egalabilă, de perioada Băsescu şi intelectualii ei de serviciu. Nu mai continuăm fiindcă există şi o limită a ruşinii. Introducerea Ambasadei Poloniei la Bucureşti în toată gâlceava cu iz dâmboviţean rămâne de necomentat. Deşi „înţelepciunea” ar fi presupus moderaţie. Din nefericire, excelenţa sa, ambasadorul Marek Szczygieł a fost pus într-o situaţie delicată, premeditat confecţionată, din raţiuni absolut jenante. Deşi probabil s-a convins şi domnia sa că la Bucureşti jalbele pe la ambasadele străine sunt un modus vivendi. Poate rămâne însă încredinţat că atât faimosul eroism polonez cât şi demnitatea compatrioţilor săi, la care făcuse aluzie scriitorul Nicolae Breban, rămân adevărate repere morale, pentru cei care au mintea acolo unde e locul ei.