Pase scurte / pase lungi: Dreptul sacru la amnezie

Dacă fotbalul din Bănie are eroii săi şi momentele sale sublime, greu egalabile, de neuitat, are şi poveştile sale triste, inexprimabil de deprimante. Adrian Florea şi Liviu Manolache, doi ziarişti de la GSP, reamintesc, într-un recent inspirat articol, că Nicolae Tilihoi, fundaşul de fier al Craiovei, de odinioară, prăpădit prematur, ar fi împlinit la 9 decembrie a.c. vârsta de 65 de ani. S-a stins din viaţă pe 25 martie 2018. A avut ca adversari în cariera sa fotbalistică nu puţini din marii atacanţi ai continentului, de la cele mai galonate cluburi, şi a făcut parte din echipa care a câştigat două campionate (1980 şi 1981) şi 4 Cupe ale României (1977, 1978, 1981, 1983). Cei doi ziarişti remintesc în naraţiunea lor un episod, poate fără egal, petrecut la 16 iunie 1987, la partida dintre Universitatea Craiova şi Victoria Bucureşti, contând pentru sferturile de finală ale Cupei României, încredinţată arbitrului Şerban Necşulescu, din Târgovişte. Autorii articolului opinează, în temeiul mărturisirii arbitrului, intervievat telefonic, că partida a fost „blat”, ceea ce nu este adevărat, fiindcă nu cu Victoria Bucureşti făcea compromisuri Craiova. Că mai făcea. Susţinând rubrica de sport a cotidianului „Înainte” –nu e un argument, fireşte- ştiam destule „detalii”. Momentul fulminant al partidei pomenite, disputată chiar în oraşul arbitrului Şerban Necşulescu, s-a petrecut în prelungirile acesteia, când conducătorul partidei l-a lovit pe Nicolae Tilihoi „între picioare” –susţine el- încât a fost necesară intervenţia echipei medicale care l-a scos de pe teren pe targă. L-a lovit, este adevărat, dar printr-un şut în părţile dorsale, ca să mă exprim astfel, declanşând furia echipei craiovene, antrenată pe atunci de Constantin Oţet. Pe margine „Coco” Deleanu, conducător al celor de la Victoria, în stare de ebrietate, se agita aberant. Meciul s-a terminat 1-0 pentru Victoria printr-un gol înscris (min. 93) de fundaşul central Ion Adrian Zare, de la vreo 30 de metri. Cum Octavian Popescu, autorul golului decisiv al calificării, la executarea loviturilor de departajare, în partida cu Betis Sevilla, din Cupa UEFA, a şutat în transversală şi balonul a căzut pe linia porţii sau dincolo de ea, cum descriu şi autorii articolului faza respectivă, Nicolae Tilihoi a protestat vehement, susţinând că a fost gol valabil, cunoscând din antecedente, devotamentul arbitrului Necşulescu faţă de echipa miliţiei. La 34 de ani de la acea partidă, Şerban Necşulescu –fost arbitru internaţional- suţine că partida era aranjată, deşi poate aşa i se spusese de conducerea Victoriei, şi ulterior a devenit bun prieten cu Nicolae Tilihoi. „Aşa era viaţa”, conchide amuzant fostul arbitru, cu un cinism suveran. Nimic nou în acest delir tomnatic. O paranteză: la 3 mai 2014 în Gazeta Sporturilor, fostul arbitru ieşean Ştefan Rotărăscu, făcea dezvăluiri picante despre cum erau arondaţi arbitrii în dictatura stelisto-dinamovisto-morenisto-victoriană. Considerându-se ataşat valorilor dinamoviste, Ştefan Rotărăscu îi revendica parteneri de idealuri pe Şerban Necşulescu, Ion Velea, omiţându-i pe Octavian Ştreng, Jean Grama, Cristian Teodorescu, V. Curt, Adrian Moroianu, Mircea Stoienescu, Al. Mustăţea. La miză mare, polonic de cazarmă. Nu toţi arbitrii iubeau cu neţărmurit devotament falanga dinamovisto-morenisto-victoriană. Ioan Igna, de pildă, Ion Crăciunescu, Adrian Porumboiu, Nicolae Rainea, deşi a curăţat Craiova într-o finală de Cupa României cu Rapid Bucureşti, apoi Mircea Neşu, Dan Petrescu, şi-au păstrat o anume onorabilitate, rezistând la presiuni de tot felul. Într-o perioadă în care fotbalul devenise pretextul unei desfătări violente, în care se bălăceau granguri ai poliţiei, conduşi de neînfricatul Marin Bărbulescu, cu cei ai armatei şi securităţii, clanuri care îşi disputai întâietatea. Flacăra Moreni era protejată de generalul Ion Ghenoiu (şeful serviciului paşapoarte). Dinamo îl avea înger păzitor pe Tudor Postelnicu. Valentin Ceauşescu şi MApN se ocupau de Steaua, Nicu Ceauşescu avusese la suflet pe Sportul Studenţesc. Ce putea fi mai armonios? Fotbalul era un pocheraş al orgoliilor pe care şi-l permiteau, după şi în timpul orelor de serviciu. Dintr-o siguranţă de sine a nesimţirii şi mitocăniei. „Aşa erau vremurile”, opineză la vârsta senectuţii Şerban Necşulescu. Colecţia ziarului „Înainte” stă mărturie la partidele Craiovei desfigurate de acesta, numai şi numai pentru a fi gâdilat de foştii şefi ai miliţei. Nu era obligatoriu să fii slugă, dar postura plăcea şi era lucrativă. Singura echipă sută la sută construită cu trudă, fără proptele şi injecţii externe, de oameni de fotbal ai vremii, din Craiova, a fost asfixiată de proiectul birocratic Steaua şi Dinamo. Ar fi putut duce fotbalul românesc pe direcţia bună, într-o atmosferă competitivă. N-a fost aşa, fiindcă fotbalul era deja un pariu politic. Ce nu înţelege nici acum Şerban Necşulescu este altceva: obedienţa sa şi a „coechipierilor”, din aceeaşi familie, a augmentat cota revoltei populare în Decembrie 89. Pentru rătăcirea emoţională, de la partida evocată şi-ar fi putut cere scuze. Era o ocazie. Nimeni nu l-ar fi scuzat, fiindcă nimeni nu-l mai acuză. A rămas un mare anonim în transă. Nimic în plus. E suficient. Veştile de pe front n-au nevoie de mai mult. A înţeles însă ce cuvinte fac istorie. „Aşa au fost vremurile…”.