Un senior al intelligence-ului românesc: general (r.) Ştefan Alexie. A iubit ţara mai mult decât pe sine şi familia

S-a prăpădit din viaţă, marţi, 9 august a.c., general (r.) Ştefan Alexie, un specialist redutabil al intelligence-ului românesc. Născut la 20 ianuarie 1934, în satul Livezi, comuna Podari, a urmat studiile liceale ale actualului Colegiu Naţional Economic „Gheorghe Chiţu”, apoi şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne, Facultatea de Drept şi cursurile post-universitare. În 1969 era numit şef al Serviciului de contraspionaj din judeţul Dolj, coordonând, apoi, serviciile similare din întreaga Oltenie. Din 1973, timp de 11 ani, a fost şeful Securităţii judeţului Dolj, poziţie din care a afirmat mereu, fără a fi contrazis, că n-a dispus vreodată reţinerea niciunei persoane din motive ideologice. În 1982 a fost înaintat la gradul de general-maior şi numit şef al Direcţiei de contraspionaj de la Bucureşti, instituţie în care, se spune, nu le-ar fi permis subalternilor săi să se implice în activităţi care depăşeau competenţele, adică, în mod discret, în măsura în care era posibil, nu i-a lăsat să alunece în zona poliţiei politice. Este opinia lui Mihai Pelin, care a iscodit prelung în măruntaiele spionajului românesc în anii perioadei comuniste. („Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică”, Ed. „Ellion, 2003). Şi-a confruntat vocaţia, acuitatea, inteligenţa şi capacitatea de sinteză cu omologii celor mai redutabile servicii speciale occidentale, dar, în egală măsură, şi cu cei din „blocul răsăritean”. Afirmă istoricul american Larry L. Watts, în cartea sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” (Ed. RAO, 2011): „Cu astfel de prieteni, România nu avea nevoie să-şi caute duşmani mai înverşunaţi în afara alianţei Pactului de la Varşovia”. În 1985, general (r.) Ştefan Alexie a fost promovat la rangul de secretar de stat în Ministerul de Interne, cu misiunea de a coordona toate structurile specializate în contraspionaj, devenind nu doar un colaborator de nădejde, cât unul intim al generalului (r.) Iulian Vlad, şeful DSS, originar din Gogoşiţa de Dolj. Din februarie 1989, după un infarct de miocard, starea sănătăţii sale s-a şubrezit, punctul terminus al evenimentelor din decembrie găsindu-l internat în spital. La 10 ianuarie 1990 a fost trecut în rezervă, după ce scăpase miraculos de la moarte, într-o tentativă de asasinat. Fireşte, orice judecată asupra rolului Securităţii în statul comunist român trebuie să despartă, obligatoriu, dacă poate, apele: partea de poliţie politică de partea care a privit apărarea statului. Ca o particularitate, deloc de neluat în seamă, Direcţia Securităţii Statului era condusă, în 1989, de trei olteni: generalii Iulian Vlad, Ştefan Alexie şi Aristotel Stamatoiu. Şi avea la conducerea direcţiilor centrale alţi înalţi ofiţeri de origine olteană şi argeşeană. Băiatul unui CFR-ist din Podari, care cunoscuse sărăcia lucie, plecase de acasă cu sfatul tatălui său în minte: „Să-şi iubeşti ţara”. A crezut în rostul acestor vorbe şi nu s-a dezis niciodată de faptele vieţii sale: umbrite sau luminoase.

O memorie formidabilă

În urmă cu vreo 11 ani, într-una din zile, eram înştiinţat, la sediul redacţiei, că general (r.) Ştefan Alexie – „nea’ Puiu”, cum i se spunea de apropiaţi – ar dori să mă vadă. Nu discutasem în viaţa mea cu acest om fabulos, dotat cu o memorie uluitoare, şi nu fiindcă nu îmi dorisem, dar n-avusesem ocazia să-l cunosc. Orice ziarist din lumea asta n-ar fi ratat un asemenea prilej. Care se ivise. Surpriza a fost năucitoare de-a dreptul: de cum a intrat pe uşă mi-a amintit un moment din viaţa mea petrecut în urmă cu vreo… 14 ani. Pe la Moreni. Bineînţeles, la un meci de fotbal, unde mă manifestasem, probabil, „insuficient de cenzurat” sub ochii oficialităţilor. Am zâmbit, pe moment, şi mult mai târziu am reflectat. După această introducere insolită a urmat o discuţie firească, realmente cumpătată, cu zone de circumstanţă, care, în afara faptului că prilejuise cunoaşterea unui actor „al războiului tăcut”, din domeniul intelligence-ului românesc, cum l-au denumit americanii Abram N. Schulscky şi Gary S. Schmitt, m-a făcut să aştept. O zi care n-a mai venit, a unor destăinuiri, fie ele şi filtrate. Ne-am mai revăzut în câteva rânduri, amânând, de fiecare dată, momentul unui interviu. În primăvară, după lansarea unei monografii despre localitatea Pleniţa, a profesorilor Gina şi Constantin Saliu, în Galeriile Radio Art’s din Craiova, mi-a evocat mai multe gesturi înţelepte, în favoarea unor craioveni care nu-l cunoscuseră niciodată. Avea darul şuetei rafinate, accentua doar ceea ce găsea de cuviinţă, avea încă întrebări la care nu găsise răspunsul potrivit, părea părăsit de resentimente şi convins că destinul se execută. Răzbătea, din vorbele sale, acelaşi fior al apartenenţei funciare la Doljul natal. Pe care l-a iubit, ca toţi oamenii adevăraţi ai acestor locuri.

„Noi eram condamnaţi”

Relata generalul (r.) Alexie Ştefan pentru istoricul Alex Mihai Stoenescu, care îi va şi insera opinia în volumul 4 (II) al lucrării sale „Revoluţia din decembrie 1989, o tragedie românescă”. Cei din vârful Securităţii au ştiut primii că erau sortiţi eşecului, şi asta de la primele mişcări ale lui Mihail Gorbaciov. Nici un serviciu secret din lume nu rămâne în contemplare. Se întreabă ce va urma. Apoi, România rămăsese, exceptând Albania, în 1989, ultima ţară în care regimul totalitar dăinuia. Ce faci în astfel de situaţii? Dacă n-ai nimic bun în tine, fugi, trădezi, te ascunzi. Dacă ai ceva, evaluezi lucrurile, încerci să protejezi poporul. Condamnarea era certă. Intelligence-ul românesc nu putea, spre deosebire de serviciile secrete din celelalte state comuniste, da mâna cu sovieticii, împotriva preşedintelui şi a Partidului Comunist. Pentru că mâna întinsă era a ruşilor. Pentru un act de trădare de această factură, chiar dacă, prin absurd, protagoniştii deveneau, pe moment, eroi, în istoria poporului rămâneau ca trădători. Se ştia ce urmează şi, cu toate acestea, a fost acceptată, cu seninătate, soarta. „Cei care au orchestrat acţiunea din decembrie 1989 se aşteptau să reacţionăm, pentru a putea interveni, apoi, cu trupe”.

Amintiri despre vizita lui Gorbaciov (25-27 mai 1987)

Între 25 şi 27 mai 1987 are loc vizita lui Gorbaciov la Bucureşti, în cursul căreia se vor manifesta deschis diferenţele de păreri asupra construcţiei socialismului, liderul sovietic cerând Bucureştiului aplicarea principiilor restructurării. Cu această ocazie, Nicolae Ceauşescu îi va spune liderului sovietic că el a făcut Perestroika demult şi că ceea ce face Gorbaciov acum pune în pericol socialismul. De organizarea întregii vizite a răspuns general (r.) Ştefan Alexie. Care povestea: „În pregătirea vizitei, secretarul Ambasadei URSS, un colonel KGB, venea la mine permanent pentru programul acesteia. Îl interesau foarte mult maşinile, cerea ca Gorbaciov să circule cu maşina proprie, adusă cu avionul, în care avea staţii pentru comunicaţii, geanta pentru alarma nucleară. Au venit foarte multe echipe ale serviciilor sovietice de protecţie, cazate la hotelul Tolstoi. Insistau pe problema lor: Gorbaciov să circule cu maşina proprie. Între noi şi ei nu erau relaţii tensionate, dar nici amicale. Atunci m-a chemat, separat, un general, care era şeful securităţii personale a lui Gorbaciov (a fost implicat în puci mai târziu) şi am apucat să-i vorbesc de USLA. Eu foloseam de atunci termenul „brigadă” şi spuneam „brigadă antitero”, dar ei au devenit suspecţi, bănuind că lucrăm cu israelienii. În ultimul moment, când Gorbaciov ieşea pe peron, maşinile noastre s-au băgat în faţă şi a fost nevoit să meargă cu ele de la aeroport. Au fost foarte nemulţumiţi, enervaţi, au considerat-o un afront. La plecare, generalul mi-a făcut cu degetul: «Mai vedem noi»”. Pe 8 sau 9 decembrie 1989, generalul Macri l-a avertizat pe prietenul său, generalul Alexie Ştefan: „Dispari. Îşi spun o treabă. Dispari imediat. Pentru că vei fi ucis. Du-te unde vrei, dar nu în Bucureşti sau la Craiova”. Pe la Ungheni intrau deja primele coloane de „turişti sovietici”. Generalul Emil Macri a luat secretul cu el în mormânt şi tot ceea ce se poate bănui este că, poate, fusese contactat şi prevenit, la rândul său.

Nu există nici o dovadă, deocamdată, că generalul Alexie Ştefan şi-a scris memoriile. În munca aceasta, riscurile rămân enorme, pentru cei apropiaţi, şi când eşti pe lumea cealaltă. Fără a încerca o developare a luminilor de umbrele vieţii sale, rămânem încredinţaţi că a fost un senior al intelligence-ului românesc. Şi-a stimat nu doar colegii de muncă, dar şi prietenii apropiaţi, până la capătul zilelor.

Dumnezeu să-l odihnească în linişte şi pace.