Fragmente dintr-un jurnal re-inventat (I)

0
23
Citeşte mai mult

Sunt ani de când, sub presiunea întâmplărilor (puţine-multe) şi a vicisitudinilor (egale), îmi tot propun să restitui, din sacii de hârtii de tot felul adunate cu timpul, cuvinte-idei-impresii, semnalări de cărţi, note disparate de lecturi fugare, toate survenite în varii incidenţe ale unei biografii – a mea, desigur – căreia, refuzându-i orice pretenţie la… grandoare, aş fi dorit să-i recunosc măcar dreptul la autenticitate.

Un astfel de gând m-a iscodit cu mai bine de paisprezece ani în urmă, atunci când, printr-un concurs de împrejurări, treceam, într-un tren de noapte, întâia oară graniţa de vest a ţării, îndreptându-mă spre Italia pentru un stagiu estival de o lună. Ajuns, într-o dimineaţă de august, la Veneţia, după treizeci şi şase de ceasuri nedormite de drum, am lăsat bagajele la gară şi am decis că puteam rămâne măcar până seara în Laguna căreia Byron îi conferise supranumele de „Serenissima”.

Primul „Espresso” miraculos, căruia aveam să-i rămân de atunci un constant fidel, a funcţionat mai curând ca un detonator al curiozităţii – şi al emoţiei acestei prime întâlniri cu patria lui Dante, a lui Petrarca, a lui Pasolini, Montale şi a atâtor nepieritoare glorii; nu-mi puteam inhiba umbra insidioasă a unui gând izbind, în ritmul freamătului valurilor mării, venind mai de departe, din tinereţea fostului studentului craiovean care, cu un sfert de veac mai înainte, aşteptase, câteva luni, înfrigurat, răspunsul la o cerere de bursă de studiu la Università per stranieri din Perugia umbră, adică exact acolo unde urma să ajungă şi în acea călătorie. Fără precauţiile obişnuite ale călătorului sosit întâia oară la Veneţia şi alimentate de teama rătăcirii în labirintul cetăţii seculare, m-am lăsat în voia instinctului şi am pornit pe jos spre Piaţa San Marco.

Acolo am rămas câteva ceasuri, schimbând mesaje obscure cu sutele de porumbei pe care i-am hrănit în speranţa că voi descoperi, cine ştie, la ei răspunsuri la surescitarea care nu-mi dădea pace, ca şi, poate, resturi ale unei înţelepciuni de care mă lăsasem completamente ruinat. Ce-ar fi fost viaţa acestui accidental vizitator sosit din praful câmpiei dunărene dacă?… Dacă răspunsul aşteptat de la „jandarmii” învăţământului românesc de atunci n-ar fi fost… negativ. În acel an, 1968, îmi aminteam, cărturarul şi prietenul şi mai târziu Marian Papahagi ajungea la Roma, unde avea să-şi desăvârşească timp de patru ani studiile în litere.

N-am nutrit – o spun şi acum – niciodată invidie pentru el. Admiraţie, cu siguranţă; nu numai pentru maniera strălucită în care ştiam – de la alţii, niciodată de la el – că s-a comportat şi s-a afirmat, ci şi pentru modul în care, revenit în ţară, şi-a utilizat cunoştinţele şi şi-a pus la lucru achiziţiile culturale din care avea să-şi facă un patrimoniu de netăgăduit. În sfârşit, ţăran din sudul pustiit de nisipuri al Doljului, îmi voi fi spus, ritos, „asta e!” şi voi fi trecut mai departe. Gândul întrebător – despre un alt destin, cine să-i mai poată acum decripta vreun sens? – m-a vizitat o clipă, dar a pierit, stânjenit, dinaintea atâtor senzaţii cu totul noi şi incitante.