Punerea în libertate de către Audienţa Naţională – înalta jurisdicţie pentru cauze complexe, care aduc atingere securităţii naţionale – a independentiştilor, acuzaţi de instigare, Josep Tragero, şeful Mossos Esquadra, Teresa Laplana, adjunctul acestuia, preşedinţii asociaţilor separatiste, Adunarea Naţionaţă Catalană (ANC) şi Omnium, Jordi Sanchez şi Jordi Cuixart, este un bun semnal al Madridului. Până acum, justiţia spaniolă se arătase inflexibilă în privinţa separatiştilor. Nu a dorit să mai toarne gaz pe foc, în aceste momente extrem de tensionate. Curtea Constituţională a interzis nu doar organizarea referendumului la autodeterminare, de la 1 octombrie a.c., dar şi desfăşurarea şedinţei extraordinare a Parlamentului catalan, anunţate pentru luni, în cursul căreia ar urma, eventual, proclamată independenţa anunţată. Până acum, executivul catalan a ignorat, cu premeditare, în primul rând interdicţia organizării referendumului, iar preşedintele Parlamentului catalan, doamna Carme Forcadell, calificând decizia Curţii Constituţionale, ca extrem de gravă şi contra libertăţii de exprimare, a mai spus că „nu va accepta cenzura şi sesiunea prevăzută va avea loc”. Sigur că preşedinta Parlamentului catalan, o independentistă feroce, are dreptul să afirme ce doreşte, reconfirmând că ipocrizia este bine repartizată în rândul policienilor europeni. Ceea ce ştiam. Omite însă esenţialul, adâncind o criză politică, de care ţara sa nu avea nevoie. Şi nici Europa. Constituţia Spaniei, din 1978, a fost aprobată prin referendum. În Catalonia votul „pro” a fost de peste 92%, la o rată de participare de 68%. Printre cei şapte deputaţi care au lucrat la elaborarea proiectului de Constituţie, doi erau catalani, unul de stânga şi altul de drepata. Constituţia Spaniei conferă comunităţii autonome a Cataloniei competenţe depline în privinţa autoguvernării şi s-ar putea spune că este un model pentru alte ţări. La 40 de ani de aprobarea Constituţiei – legea fundamentală a ţării – ea nu este contestată, pentru că Spania este o ţară democrată, iar cetăţenii ei se bucură de toate drepturile şi libertăţile fundamentale. Persoanele care au participat la consultarea de la 1 octombrie a.c., pentru independenţă, ştiau că le este interzisă participarea, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, gardianul respectării Constituţiei, votată, cum spuneam, covârşitor, de catalani. Se spune că poliţia a intervenit în forţă, ceea ce nu este un neadevăr, însă nimeni nu insistă asupra provocărilor, la care a fost supusă poliţia. Chiar de Mossos Esquadra, poliţia Cataloniei, aflată în subordinea guvernului de la Barcelona. Unda de şoc a crizei politice, atinge acum şi sectorul economic. Deloc prematur: Caixanbank, prima bancă a Cataloniei, a treia din Spania, a ţinut, ieri, un consiliu de administraţie extraordinar, pentru a decide unde îşi va deplasa sediul social în afara regiunii. Cu o zi înainte, Banco Sabadell, a doua bancă a Cataloniei şi a cincea din Spania, a anunţat mutarea sediului social la Alicante, în sud-estul ţării, după degringolada de la bursă. Eventuala exmatriculare din zona euro, în caz că independenţăa va fi proclamată, pe lângă cea obligatorie din UE, ar afecta covârşitor Barcelona, locomotiva economică, şi principalul pol turistic al Cataloniei, regiune care a primit 17 milioane de persoane în 2016. De partea cealaltă, premierul Mariano Rajoy, în dorinţa de a împiedica proclamarea independenţei, cu orice preţ, a avut aseară o reuniune a guvernului pentru studierea paşilor următori, printre opţiuni figurând şi suprimarea autonomiei regionale – măsură nucleară – pe care guvernul central nu o exercitase, niciodată până în prezent. Guvernul spaniol a cerut separatiştilor catalani dizolvarea parlamentului lor şi convocarea de alegeri în regiune pentru surmontarea crizei în Madrid şi Barcelona. Bineînţeles, criza politică a afectat şi lumea fotbalului, inflamând ambiaţa creată în jurul echipei naţionale, la care a fost convocat şi Gerard Pique, fluierat pentru pronunţarea „dreptului de a decide”. Preşedintele regiunii Catalonia, Carles Puigdemont, a solicitat in extremis o mediere din partea Uniunii Europene. S-a convins repede că singurul interlocutor al Bruxelles-ului, de la egal la egal, este statul spaniol. Şi mesaje similare i-au parvenit de la Paris şi Berlin. Dar şi din alte cancelarii europene. Singura negociere posibilă rămâne la nivelul celor 17 regiuni autonome, fiindcă de fapt Carles Puigdemont nu doreşte altceva, decât condiţii financiare mai laxe, din partea Madridului, ca monedă de schimb la ne-decuplarea Cataloniei.
