Câteva raţiuni pentru care votul, în democraţie, nu intră în binomul bun-rău

0
79

Mondo texteÎn democraţie, despre ale cărei limite m-am mai pronunţat în diverse ocazii şi contexte, votul nu trebuie evaluat în cadrul binomului „bun-rău”: o regulă care decurge chiar din esenţa sa primară care este atributul liberului acces de exprimare într-o societate nesupusă regimurilor dictatoriale. De aceea, toate comentariile ce s-au succedat în urma scrutinului de duminică suferă de o boală, aceeaşi pe care autorii lor, analişti, jurnalişti şi chiar politicieni, o distribuie pe seama electoratului. Calificativele s-au tot succedat de-a lungul  alegerilor în cei aproape 28 de ani postdecembrişti, nelipsind apelative injurioase, de la ignoranţi şi chiar… proşti. Faptul că numai la noi se întâmplă, în ciuda faptului că situaţii similare se petrec mai peste tot în lume, s-ar cuveni tratată cu mai multă rigoare. Ce n-ar exclude nici mai multă responsabilitate.

N-am auzit, în lunga şi controversata campanie prezidenţială pentru Casa Albă încă în desfăşurare ca vreun comentator, analist ori jurnalist să-i trateze pe americanii pro-Trump drept proşti, idioţi, ignoranţi, cum nici în ultimele administrative din Franţa ce–au fost pe punctul de a da o majoritate a entităţilor locale în mâna extremiştilor lui Marie Le Pen în primul tur, nu s-au insinuat calificative injurioase.

Temele de reflecţie ale rezultatului scrutinului localelor de duminică de la noi sunt cu totul altele şi nu s-au bucurat, din câte am reţinut, de interesul pe care-l merită.

Prima – şi probabil cea mai importantă – este sancţionarea calităţii îndoielnice a unor lideri la vârful unor formaţiuni politice, de departe culpabili pentru ambiguităţi şi bâlbâieli ce le-au ruinat propriile linii strategice, în cazul că acestea chiar s-au delineat la nivelul unui mesaj nu doar credibil, ci şi raţional.

Cea de-a doua temă, iarăşi abuzată în discursul politic autohton, este cea de ordin „ideologic”: dicotomia stânga-dreapta, anistorică potrivit celor mai coerente proiecţii analitice de nivel politologic şi academic. Contradicţia cea mai frapantă în acest sens ar constitui-o, ca să mă opresc la un exemplu în sine paradoxal, o constituie arondarea calificativelor de „baroni”, „oligarhi”, termeni care, cel puţin prin tradiţie au fost asociaţi „ideologiilor” de dreapta, stângii autohtone, altminteri alocată segmentului de „săraci” şi de „neajutoraţi”.

De ce-ar vota, în contextul că aserţiunea de mai înainte ar fi adevărată în absolut, adică topică pentru acea formaţiune politică, cu aceasta electori aflaţi în precarităţi sociale? Cu siguranţă, nu vreau să spun că în realitate nu există îmbogăţiţi peste noapte şi pe căi oculte, la limită ori în dispreţul legii şi al bunului simţ, şi la PSD, dar e vorba de un fenomen generalizat şi, în opinia mea, lipsit de orice relevanţă de natura culorii politice.

M-am întrebat, spre exemplu, de ce USB şi Nicuşor Dan ce reprezintă revelaţia prin excelenţă a recentului scrutin la nivel de Capitală simt în continuare nevoia să se declare ultra-emfatic  şi, deci, nemeritată de către proprii săi votanţi, de… dreapta? Când, de fapt, prin proiect şi, mai ales, prin program, atuul esenţial al lor a fost caracterul anti-sistem. Unul, ce-i drept, generalizat, aşadar scos din „logica ideologică”, fiindcă, la urma urmei, Capitala a fost prin tradiţie un fief al autoproclamatei „drepte”.

Or, în politica ultimilor ani din Europa, cel puţin, tocmai opţiunile anti-sistemice au constituit revelaţiile în politică, iar faptul că ele, când nu s-au radicalizat la extreme (cazul Frontiştilor francezi, ai „leghiştilor” italieni ori ai neo-naziştilor austrieci) s-au regăsit, programatic, aproape obligatoriu spre o „stângă”, mai curând a-ideologică (de vreme ce în Grecia, în Spania ori în Portugalia) a sfârşit prin a trimite la plimbare formaţiunile tradiţional situate la … „stânga”. O stângă însă nu doar parte integrantă ci şi, deseori, protagonistă, în sistem.

Şi, în sfârşit, o ultimă temă de reflecţie vizează natura comportamentală a actorilor ce s-au aflat pe scena scrutinului de duminica trecută.

De o parte, victorioşii, pesediştii – ai lui Dragnea-Ponta încă nedesprinşi de sub tutela lui Iliescu, intrat şi el de-acum, prin vârstă, în tagma „talibanilor” calificativ abject cu care-şi înfiera adversarii politici de prin tulburii ani 90 – pe care victoria, neconcludentă la nivel naţional, riscă a-i repurta sub spectrul unei (noi) beţii a Puterii.

De cealaltă, învinşii, pede-peneliştii „buldogului” Blaga şi ai „subretei” Gorghiu, pe care anestezia insuccesului i-ar putea ţine până spre noiembrie într-un prelungit ambulatoriu aşteptând remedii de la un miracol care, în politică, e, deseori, mai nociv decât intervenţia chirurgicală.

O dilemă, aceasta, pentru a cărei rezolvare nici mucalitul Caragiale n-ar avea o soluţie cu adevărat salvatoare.