Sf. Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei

0
55

La 6 decembrie, este prăznuit cel mai drag dintre toţi sfinţii din calendarul creştin, Sf. Ierarh Nicolae. A trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. A fost mai întâi călugăr şi apoi ridicat la vrednicia de arhiereu. Fiindcă propovăduia credinţa în Hristos, a fost prins de mai-marii cetăţii Lichiei şi întemniţat. Ajungând Constantin cel Mare împărat al romanilor, cei închişi au fost eliberaţi şi, odată cu ei, şi marele Nicolae. Sfântului i s-a dus vestea nu numai pentru multa lui înţelepciune şi bunătate, ci şi pentru darul facerii de minuni de care Dumnezeu l-a învrednicit încă din tinereţe.

Sf. Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei

Tradiţia Bisericii ne spune că la Constantinopol, era un oarecare creştin cu numele Nicolae, care se hrănea din osteneala mâinilor lui. Era credincios lui Dumnezeu şi nu lăsa să treacă ziua Sf. Nicolae fără să ducă darul lui la altarul Domnului. Astfel a ajuns la adânci bătrâneţi, dar nemaiputând lucra a ajuns şi la sărăcie. Apropiindu-se ziua Sf. Nicolae, gândea în sine ce va face, căci era lipsit de cele de trebuinţă pentru această zi sfântă. Atunci femeia lui i-a dat un covor şi i-a spus să-l vândă şi să cumpere cele necesare pentru praznicul Sfântului Nicolae.

Şi mergând el către târg, pe la mijlocul uliţei, îl întâmpină un bătrân cu chipul blând şi îi zice: “Prietene, unde mergi?” Acesta îi spune unde merge şi pentru ce. “Voiesc eu să cumpăr un covor ca acesta. Cât ceri pe el?”, întreabă bătrânul. “Cât îmi vei da, atât voi primi.” “Lua-vei 6 galbeni?!”, întreabă bătrânul. “Voi lua cu bucurie!”, răspunde celălalt. Şi luând Sf. Nicolae, fiindcă el era, covorul din mâna bătrânului, îi dă galbenii şi pleacă. Cei de pe uliţă îl priveau pe bătrân şi-i ziceau: “Oare, năluciri vezi, bătrâne, că vorbeşti de unul singur?” Pentru că ei nici nu-l vedeau, nici nu-l auzeau pe sfânt, ci numai pe bătrân.

Sf. Nicolae a mers la casa bătrânului, i-a dat covorul femeii acestuia şi i-a zis: “Bărbatul tău îmi e prieten de multă vreme şi, întâlnindu-mă cu el, m-a rugat să aduc acest covor acasă, că el avea altă treabă. Iată covorul.” Şi s-a făcut nevăzut. Femeia s-a aprins de mânie crezând că bărbatul ei a uitat de dragostea pentru Sfântul Nicolae şi nici nu voia să se uite la covor. Neştiind ce se întâmplase, după ce a cumpărat cele de trebuinţă, bătrânul s-a întors acasă bucuros. Dar bucuria a ţinut numai până în pragul casei, fiindcă femeia l-a primit cu sudalme şi ocări: “Ia-ţi covorul, dar pe mine nu mă vei mai avea, că ai minţit Sfântului.” Acestea auzindu-le, covorul văzându-l, bătrânul se minuna şi nu ştia ce să răspundă femeii sale. Cugetând îndelung, a înţeles că a fost o minune făcută de Sf. Nicolae. Şi suspinând din adâncul inimii, a ridicat mâinile spre cer, mulţumind lui Dumnezeu, Cel ce face minuni prin sfinţii săi. Apoi i-a arătat femeii aurul rămas şi toate cele cumpărate, bucate, vin, prescuri şi lumânări pentru ziua Sfântului şi a zis bătrânul: “Viu este Domnul, că cel ce a cumpărat covorul de la mine este cu adevărat Sfântul Nicolae, că el a adus covorul iarăşi la casa noastră, pentru noi, săracii şi smeriţii robii săi.” Şi au alergat amândoi la biserica Sfântului Nicolae şi tuturor care erau acolo le-au povestit cele întâmplate.

Fiindcă Sf. Nicolae şi-a arătat milostivirea faţă de toţi cei nevoiaşi, dar mai ales faţă de copii şi fecioare, Tradiţia ne-a păstrat, îndeosebi, această imagine a “moşului” blând şi aducător de daruri, ocrotitor al copiilor cuminţi. La 6 decembrie 343, la adânci bătrâneţi, Sf. Nicolae, părintele săracilor, s-a mutat la Domnul. Ca să nu cadă în mâinile musulmanilor, în 1087, moaştele lui au fost duse din Mira la Bari, în sudul Italiei, unde au fost depuse într-o biserică închinată sfântului şi păstrate în mare cinste. Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti adăposteşte şi ea o mână a “moşului” ce continuă să împartă daruri tuturor, celor mici şi celor mari, care îl aşteaptă cu nerăbdare an de an.