Când îşi pierduse aproape orice nădejde, în a mai schimba cursul lucrurilor, premergător congresului PNL, din această lună, Ludovic Orban a primit „o gură de oxigen”, prin cele întâmplate la nivelul coaliţiei de guvernare, unde fronda USR-Plus ameninţă serios poziţia realmente fragilă a premierului Florin Cîţu. Căruia i se cere imperativ demisia, după demiterea lui Ion Stelian, ministrul Justiţiei, care crezuse că pune el şefi la DNA, DIICOT şi Parchetul General. De pe margine, Ludovic Orban chibiţează înţelept, sperând în reevaluarea sa de negociator „care a reuşit formarea unei coaliţii menite să scape România din ghearele PSD”, o coaliţie formată din PNL, USR-Plus şi UDMR cu sprijinul grupurilor minorităţilor naţionale. Ludovic Orban se preface a nu înţelege ceea ce se întâmplă. Înainte de toate, actuala coaliţie n-a fost sistematizată, în urma unor negociei complicate, ci prin directiva preşedintelui Klaus Iohannis, care a vrut guvernul său, deşi câştigător al alegerilor parlamentare fusese PSD, ai cărui lideri trebuiau să primească, potrivit normelor democratice europene, mandatul de a încerca formarea guvernului. Pe de altă parte, Ludovic Orban n-a scos România din ghearele PSD, prin moţiunea de cenzură din 10 octombrie 2019, în urma căreia a căzut guvernul Viorica Dăncilă decât prin arvunirea unor parlamentari social-democraţi, cărora le-a promis marea cu sarea, fără a se putea ţine de cuvânt. Fără un snop de trădări, Ludovic Orban mai aştepta până să devină premier, unul altminteri mediocru. Care are acum, ca preşedinte al PNL încă în mandat, împotriva sa două treimi din organizaţiile liberale din teritoriu. Biroul Politic Naţional al PNL a votat ieri susţinerea, în continuare, a lui Florin Cîţu ca premier. Ceea ce era de aşteptat. Într-o postare pe pagina sa de Facebook, Ludovic Orban a scris că asigurarea coeziunii majorităţii în actul de guvernare „reclamă extrem de multă experienţă” şi crede că nimeni nu îi poate pune la îndoială capacitatea de a asigura o majoritate „mai solidă şi mai confortabilă”. Excelând în domestice agramatisme, Ludovic Orban combină tonul peremptoriu cu vacuitatea. Nu vrea să creadă că poate pierde iremediabul confortabilul amplasament politic. Deocamdată nu mai este în cărţi, nu i se mai recunosc nici meritele politice, el care a scos ţara „din ghearele PSD”, nici alte virtuţi. Câtă ingratitudine!. Afirmaţiile grave necesită explicaţii clare. Pe care nu le oferă. Şi dacă prin absurd, Ludovic Orban ar avea dreptate în sistematizarea actualei coaliţii guvernamentale, nu mai trebuie demonstrat că a făcut-o pripit, aşa cum se vede, fiindcă este efigia perfectă a neputinţei. A mediocrităţii calificate. Poate că niciodată nu s-au strâns atâtea medioctităţi împreună. Cu aere de mari repere morale, elite atotştiutoare, uşor plictisite, dinaintea ignoranţei noastre. Pe scurt: al doilea „guvern al meu” e la fel de performant ca şi cel precedent, care l-a avut premier pe Ludovic Orban. Şi de la el citire: „Eu nu cedez. Exact ca la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz. Indiferent câţi vor fi în jurul meu, voi da bătălia până la capăt. Şi voi da bătălia cu toată fiinţa pe care o am. Voi da bătălia pentru PNL. Voi da bătălia pentru România”. Cu atâtea bătălii, până şi Napoleon Bonaparte s-ar fi simţit epuizat, stors de orice vlagă. Nu şi Ludovic Orban, tot mai marginalizat de ai lui, dar potenţat de un chef nebun de baricadă.
