„Basmul fotbalului românesc”, de Marian Nazat, născocit împreună cu Marius Mitran (Ed. RAO – Class – 2018) adună în cele două volume ale sale exact 1.354 de pagini, constituindu-se într-o adevărată istorie, lizibilă, corectă şi adevărată, fiindcă tot se îndoia, într-un eseu al său, Neagu Djuvara, că există aşa ceva. Dacă Marin Sorescu, de pildă, nu agrea istoriile literaturii elaborate de „colective” de autori, oricât ar fi fost de prestigioşi aceştia, avocatul şi scriitorul cu bună reputaţie, Marian Nazat şi ziaristul Marius Mitran, doi pasionaţi cu cunoştiinţe enciclopedice, s-au decis prin 2014 să sfideze orice prejudecată şi să purceadă la un demers fără precedent, plătit cu zeci şi zeci de nopţi de nesomn, trudă neistovită şi irepresibilă perseverenţă. Autorii au ieşire la proză, sprinteneală în argumentaţia care se face aluvionar, cu prisos de erudiţie şi uşile bibliotecii date la o parte. Ţesătura frazei e organică, naraţiunea elocventă, duioasă pe alocuri, fiorul epic rămânând consistent, într-o operă densă, suculentă, sclipitoare de-a dreptul, viabilă. Marian Nazat şi Marius Mitran par în destule momente ale creaţiei lor, doi mijlocaşi de reală ţinută, de mare echipă românească, – nu ştiu de ce această comparaţie, poate neinspirată -, care cooperează ideal, în teren, făcând o bună chimie pe alocuri, dar se şi văd tentaţi de acţiuni temerare pe cont propriu, deloc neinspirate. E greu să-ţi păstrezi, e adevărat, candoarea în zona învolburată a istoriei fotbalului românesc şi din lume. Limbajul e adecvat, simplu, cu termeni tehnici bine plasaţi, gândurile şi părerile fiind în general întemeiate. Sentimentul e că autorii chiar privind o partidă, din prima ligă de fotbal, sunt capabili să povestească, în acelaşi timp, despre oricare finală europeană intercluburi şi orice turneu final. Basmul fotbalului românesc pare a începe la 27 octombrie 1968, pe „Estadio National”, la partida nereuşită a tricolorilor: Portugalia – România (3-0). Impresia e însă amăgitoare. Suntem purtaţi repede la Atena, pe Karaiskakis, la 16 aprilie 1969, unde realizăm o remiză „de aur” (2-2), prindem un cap de frânghie salvatoare, cum ar fi spus Ciogli Vogl, secundul lui Angelo Niculescu, şi Lausanne, în acelaşi an, o lună mai târziu, unde realizăm o victorie (1-0) „nemuritoare” cu Răducanu, Dan Coe şi Sandu Boc „de netrecut”, pentru a suferi pe „23 august” (90.000 de spectatori) din Capitală, în partida retur cu Grecia (1-1), remiza care valida tichetele pentru El Mundialul din Mexic ‘70, după 40 de ani. A mai fost şi partida cu Portugalia pe 12 octombrie 1969, când Dan Coe, la 28 de ani era… ministrul apărării, şi noroc cu arbitrul iugoslav care a închis ochii la un fault în careul nostru asupra lui Eusebio. Să nu ne grăbim să ajungem în Mexic, unde ne aştepta „grupa morţii”, spun autorii, fiindcă drumul e mai plăcut decât destinaţia. Va trebui să aşteptăm mult, încă vreo 20 de ani, pentru a fi prezenţi la un alt campionat mondial, chiar dacă în ’84 vom face prezenţă la Euro din Franţa. Cele două volume ale basmului – bine gândite de meşteri – par o arhitectură ornată cu tot felul de povestioare suculente, reverii, exegeză justă, într-un stil elevat şi o logică de-a dreptul captivantă. Ne sunt reamintite calificările ratate, nu puţine, unele când ne era lumea mai dragă, ca de pildă pentru Mondialul argentinian, după ce la 13 noiembrie 1977 „zi cu ghinion” România s-a prăbuşit în Ghencea în faţa Iugoslaviei (4-6), şi câştigase (!) la Zagreb (2-0), apoi pe 10 octombrie 1981 în faţa Elveţiei (1-2) şi cu asta basta, s-a năruit şi visul spaniol. Apoi partida de infarct cu Irlanda de Nord din 16 octombrie 1985 (gol… Quinn în minutul 29) şi adio revederea Mexicului, şi ce jucători buni aveam. Dar să mai bem câteva pahare cu venin: în 1975, la 1 iunie, România – Scoţia (1-1), în meci decisiv pentru Campionatul European, când McQueen (min. 89) ne-a alungat visele, după ce trei ani mai înainte, la Belgrad, în meci de baraj cu Ungaria (după 1-1 şi 2-2) am pierdut o altă calificare (1-2). Au venit şi preliminariile Euro 2004, turneul final s-a ţinut în Portugalia, şi aveam 2-1 în minutul 95 cu Danemarca, în deplasare, şi elveţianul Urs Meier a vrut să nu-i uităm numele. Suntem purtaţi şi prin fotbalul interbelic, la un moment dat, cu referiri despre legenda Dobay, dar şi despre rapidistul Ionică Bogdan, considerat de Ioan Chirilă cel mai bun povestitor al fotbalului nostru. Nu lipsesc picanteriile de tot felul, derobate de dicţie sarcastică, despre oastea băutorilor fruntaşi răpusă de Bachus (Dumitrache, Varga, Ivansuc, Dobrin, Coman), povestea lui Stelică Adamache „portarul Guadalajarei”, scandalurile cu Sandu Boc, Dănuţ Lupu, Ion Pîrcălab, autori, şi bineînţeles procesul care a zguduit fotbalul românesc, după ce mai avusesem unul, pe vremea „societăţii multilateral dezvoltate” cu arbitrajul din fotbalul nostru. Frazele sunt lungi şi au modulaţiile unei gândiri suple, iscoditoare, care nu se mulţumesc cu coaja lucrurilor. Craiova Maxima răpeşte pagini seducătoare din corpul cărţii, şi nu ştiu de ce, dar nostalgia după „zăpezile de altă dată” chiar provoacă umezirea ochilor. Un detaliu obligatoriu: autorii „nebuni după fotbal” chiar au avut treabă cu intimităţile acestui joc. Marian Nazat a fost jucător în diviziile inferioare, apoi căpitan al echipei Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, iar Marius Mitran, conducător pe la UTA vreo doi ani, când se săturase de gazetărie. Suficient pentru a înţelege labirinturile ce obsedează pana scriitorilor. Obiecţiile care s-ar putea aduce unei astfel de structuri de carte despre fotbal, căruia autorii i-au smuls tainele, poate o anume discontinuitate şi aperitivul trimiterilor excesive la Ioan Chirilă, bun scriitor şi cult pe deasupra, deşi o zicere a sa în ceea ce priveşte relaţia Pişti Covaci cu Johan Cruyff, este contrazisă de acesta din urmă în autobiografia „Driblingul meu”, scrisă împreună cu ziaristul Jaap de Groot (Ed. Publica 2017). Proba de originalitate şi scânteiere stă în dârzenia şi optimismul funciar al autorilor de a duce la capăt un demers fără precedent, acela de a scrie o carte de referinţă, repetăm densă, fascinantă, lipsită de orice sofisticărie. Nu ştim care este intervalul de editare a cărţilor bune, căci celelalte se reeditează mereu, până ajung să se reediteze singure. Dar „Basmul fotbalului” este neîndoielnic… cartea anului Centenar al Marii Uniri.
