N-am scris demult despre politichia internă (căci de Politică, în semnificaţia sa consacrată istoric şi cumva deontologic nu mai poate fi vorba în arealul partidelor noastre), răpus fiind de un acut sentiment de dezgust, căreia i-au căzut victimă, din păcate, chiar şi justificate resorturi de revoltă. N-am făcut-o şi pentru că „scena” geme de întâmplări şi de evenimente cu dezvăluiri neapărat „bombă” (sic!) şi largi detaşamente de „acoperiţi” din care media autohtone se adapă ceas de ceas cu un apetit maladiv.
Şi ce-ar mai fi de scris – de discutat, de analizat, de „parlamentat” – de vreme ce senzaţia că asistăm neputincioşi la acelaşi spectacol dizgraţios al unor jocuri de paradă, în care, sub impresia cu totul neconvingătoare al slujirii „binelui comun” şi în respectul legalităţii, sunt evidente vechi tertipuri devoalând impresia unei politici supuse intereselor unor… găşti? Găşti care, perpetuate de ani de zile la nivelul unei competiţii între formaţiuni politice dar şi în interiorul fiecăreia, induc şi alimentează, prin dezvăluiri tot mai şocante, ideea că, la nivelul politicii dâmboviţene, s-a instaurat şi perpetuat până a deveni unic statut un mecanism al cumetriei. Ori, mai bine-zis, al cumetriilor. De vreme ce, luând seama la modalităţile prin care se promovează, se numesc în funcţii, se aranjează listele electorale, ba chiar până la selectarea şi desemnarea şefilor unor instituţii de portanţă naţională şi chiar ale membrilor guvernului, e aproape dificil de identificat un set de criterii meritocrate.
În susţinerea unei astfel de teze exemplele şi situaţiile revelatorii ne parvin de la o zi la alta. De prin toate ogrăzile partinice (semn al unei partitocraţii părând a fi intrat într-un stadiu de precomă), din opoziţia dedulcită la penibile exerciţii de imagine, chibiţând coleric Puterea până îndeosebi din interiorul coaliţiei aflate la guvernare.
Mecanismul e acelaşi, parafat încă de pe la mijlocul anilor nouăzeci (a nu se uita peripeţiile imunde, politic şi moral, ale guvernelor Ciorbea şi Radu Vasile), „performate”, apoi, în mandatul lui Adrian Năstase şi, ulterior, transformate în modus vivendi cameleonic în deceniul „fachirului” Băsescu.
Ignorând orice criteriu de merit, abilităţi intelectuale şi profesionale ca să nu mai vorbim de minime garanţii ale unui profil minim cultural şi moral, actul de selectare şi de promovare s-a transformat într-un exerciţiu pur şi simplu aleatoriu, în care cumetriile sunt vizibile, atestate şi chiar recunoscute. Fraţi, cumnaţi, naşi, fini, vecini, colegi de-a lungul anilor şcolari, prieteni ori părtaşi în afaceri, de preferat (sic!) oneroase ori suspecte (un catalog al unor astfel de afaceri din toată perioada post-decembristă ar depăşi, în pagini, orice Enciclopedie de referinţă din lume), ei sunt preferaţii. De neînţeles, pentru capacitatea oricărui ins şi oricât de „naiv” s-ar recunoaşte în materie de „politică” este invocarea, pe de o parte, a prezenţei fizice în campaniile electorale şi, pe de alta, a „fidelităţii” faţă de…Partid. Cea din urmă redusă, aproape obligatoriu, la fidelitatea (supunerea oarbă) faţă de şefi. Şi mai ales faţă de Şef. Orice tentativă de gândire cu propria minte e culpabilizabilă şi, nu o dată, sancţionată, atunci când, cel mai frecvent, protagoniştii unor astfel de tentative sunt marginalizaţi.
Recunosc cu francheţe că dacă după scrutinul din 11 decembrie am ales soluţia unei expectative aşteptând ca învingătorii – Dragnea şi „echipa” sa – să facă proba unei schimbări de gestionare a actului politic în baza unui program de guvernare cu perspective promiţătoare, acum resimt perplexitate vizavi de atâtea derapaje şi scurt-circuite sfârşind prin a substitui agenda reală a Executivului. Şi a Ţării.
Impresia unui joc de-a alba-neagra e pe cât de evidentă pe atât de lugubră. Miniştri scoşi din pălăria teleormăneană a unui Dragnea asumându-şi cu o insistenţă egalată, în absenţa unui minim examen de luciditate şi de realism politic, doar de orgoliul, pe alocuri ţâfnos, al unui Boss, a unui „Face-Tot”. Majoritatea dintre ei anonimi înainte de promovare şi rămaşi ca atare, lipsiţi de carismă, slab comunicatori, ba unii gestionându-şi mandatul sub pagoda temerii de a nu greşi în raport cu ordinele de sus.
Cum se poate explica, mă întreb, ca într-un partid, fie el şi de masă, să nu se găsească, pentru ministere ori pentru instituţii cu evidente cerinţe vocaţionale şi performante, personalităţi, nu… persoane, aliniate cu ori fără carnet, cu ori fără activism electoral, programului, altminteri ambiţios, al partidului? Pentru Cultură, la Sănătate, la Educaţie – ca să mă opresc doar la cazurile cele mai eclatante – „piaţa” autohtonă de personalităţi e destul de ofertantă. Iar teama, afişată sau disimulată sub retorica de serviciu că, alegând o astfel de opţiune şi abolind astfel sistemul de cumetrie, s-ar pierde ceva din forţa şi din substanţa partidului e cu totul eronată. Şi, pe alocuri, hazlie.
