O sărbătoare a Familiei, ca temei al comunităţii într-o lume tot mai debusolată. Al unei Familii extinse, pe măsura disponibilităţii noastre de a iubi iertând şi de a ierta iubind, în cercuri lărgite de la vecin şi prieten la comunitate, la Cetate şi, mai departe, la Lume şi la Umanitatea în întregul ei.
Sărbătoarea aceasta a creştinătăţii e şi un preambul al schimbării calendaristice: abandonarea, cu resturi de nostalgie pentru împliniri şi cu regretul pentru suferinţe şi necazuri, intemperii ale firii ori defecţiuni ale societăţii, a unui an ce pleacă spre istorie lăsând întredeschisă poarta spre un alt an ale cărui oferte se circumscriu ecuaţiei speranţei.
Trecut-Prezent-Viitor nu e doar un trinom al destinului nostru cosmic. Este, într-o ordine morală, şi ecuaţia unei confruntări cu noi înşine într-o oglindă în care încercăm să ne citim, nu totdeauna cu actul onestităţii şi al responsabilităţii de sine, punctele haşurate într-o cromatică pe cât de diversă pe atât neclară. Între ceea ce am făcut bine şi ceea ce n-am făcut bine.
Ori am făcut prea puţin în raport cu promisiunile augurale ale anului care se va scurge odată cu nisipul clepsidrei. Un bilanţ al viselor năruite, ori doar suspendate, fiindcă nu doar că speranţa moare ultima, ci fiindcă însăşi existenţa noastră e generic plasată sub semnul ei, al Speranţei: că putem să fim mai înţelepţi, asumându-ne Împăcarea ca proiect pentru anul ce va veni.
Din păcate, pentru cei mai vârstnici, memoria îşi face jocul ei deseori nefast, scoţând din ungherele trecutului clipe de magie trăite cu inocenţa nu doar a vârstei, ci şi a unei lumi ceva mai aşezate, în ciuda unor vicisitudini subsumate ipocriziei istoriei. Fiindcă, în ordinea tradiţiei, Crăciunul a fost – şi ar trebui să rămână – indisolubil legat de Fericire.
Când însă aceasta rămâne doar o nălucă, atunci când nu e stupid licitată pe piaţa unui consumism indecent, Crăciunul însuşi îşi pierde aura originară, se desacralizează: şi se mondenizează, degradat la dimensiunea unei „afaceri” oarecare. Mărturie stă vânzoleala prin supermagazinele ale căror lumini orbitoare nu concurează, nici pe departe, cu sfeşnicul de odinioară al căsuţei sărăcăcioase în care sălăşluia, suveran, duhul adevăratei credinţe creştine.
