Lumea după Trump: cât e de mult până departe?

0
420

mondo-headerDacă n-a fost chiar un tzunami, după victoria lui Trump la Casa Albă, furtuna e departe de a se fi stins. Chiar dacă nimic nu va putea întoarce nici rezultatul votului, nici încălzirea tablelor de şah de pe mesele strategilor din întreaga lume deja în încălzire. Scepticii de serviciu, îndreptăţiţi ori nu, vor spune, ca de multe ori de-a lungului trecutului secol, că, la urma urmei, lumea merge mai departe. Cu ori Trump, contra ori pro. Şi, din păcate, nu e deloc o judecată greşită. Nici lipsită de un rest de veracitate. În ciuda dozei de nelinişte pe care o incumbă. Şi care se simte, se aude şi se poate vedea mai peste tot în aceste ultime două zile. Inclusiv – ori mai ales – acasă, la Trump, unde zeci de mii se concitadini (tineri în cea mai mare parte) îşi strigă nu doar dezacordul, cât incredulitatea că tocmai lor li s-a întâmplat.

În rest, să nu uităm că America rămâne, în ciuda oricăror evaluări oricât de controversate, o Ţară, fie şi Superputere, faţă de care e nevoie de multă precauţie în ce priveşte cursul destinului şi al rolului ei în lumea aşa cum se prezintă aceasta azi.

Între atâtea reacţii post-electorale difuze pretutindeni, mi-a atras atenţia şi mi-a plăcut  în mod special cea a unui foarte cunoscut scriitor italian, Alessandro Barrico, prezent recent în România cu prilejul câştigării unui prestigios premiu literar la Cluj. El îşi imagina, la doar câteva ore de la victoria lui Trump într-un articol pentru un popular cotidian din ţara sa, o atitudine a unui proprietar de magazin de unelte din Wyoming, cu opt ani în urmă, după victoria lui Barak Obama. Acela s-ar fi putut întreba atunci dacă nu cumva lumea o fi înnebunit. Era speriat pentru soarta copiilor săi, probabil că se va fi dus în magazie să vadă dacă puşca se afla în bună stare. Revenind la tejgheaua sa, şi-o fi zis. „Nu-i nimic, dacă a făcute-o acesta, cu siguranţă şi eu mă voi descurca”.

În această tristă parabolă ne vedem obligaţi acum să ne inserăm. Că ne place ori nu. Lumea s-a schimbat în ultimele decenii până la punctul de a nu mai putea fi identificată în structurile cu care ne obişnuisem. Şi, fireşte, ce altă reacţie mai aproape de normalitate, într-o normalitate în care mulţi nici nu mai regăsim, decât a negustorului din SUA, pentru care un preşedinte de culoare la Casa Albă trebuie să-i fi apărut de domeniul sf.? Că se va fi întors la magazinul său, spăşit ori nu, dar decis să continue să facă ceea ce considera util pentru familia sa, e un fapt, dacă nu real, oricum cât se poate de plauzibil. Fiindcă, de fapt, „catastrofa” ce  i s-a părut că-i dictează sfârşitul – nu doar al său şi al familiei sale, ci şi al lumii aşa cum o cunoscuse – avea să se dovedească cu totul falimentară.

Cumva aşa ar trebui să judecăm lucrurile şi acum, cu şi după Trump. Şi nu neapărat în baza „normalităţii” primei sale întâlniri cu cel căruia îi va lua locul, ci fiindcă, în politică, lucrurile nu stau totdeauna ca pe un câmp de bătălie. Sunt mai aproape de… terenul sportiv. Unde „dialectica”, oricât de… proastă, îşi impune necondiţionat legile sale, neîndoielnic, implacabile, dar fatalmente greu de ocolit: indiferent de rezultat, mergi mai departe!. Şi nu rareori pierderile se dovedesc mai pline de învăţături decât victoriile.