Se mai scriu, azi, opere de referinţă?

1
341
Citeşte mai mult

Într-un moment, cel al ultimelor două decenii – în care discursul meta-literar pare să se fi blocat în eradicarea oricăror forme ale Tradiţiei în tentativa, altminteri legitimă, de substituire a lor cu noi deschideri, gândite într-o perspectivă pretins novatoare, a sfârşit prin a oculta cu totul raportul literaturii – şi al Artei în general – cu realitatea, cu Viaţa, în dimensiunea ei socială.

„Ceea ce izbeşte pe un critic obiectiv în peisajul literaturii noastre estetice e, în primul rând, puerilitatea – nota, prin 1930, Mihail Ralea, adăugând parcă, în acelaşi foileton, avertismente de o actualitate încă şi mai surprinzătoare, raportate la ceea ce se întâmplă, în ultimii, ani, în arta şi în literatura autohtonă:

Artiştii noştri n-au sentimentul tragic al vieţii, nu ştiu ce înseamnă grozăvia ei mută, nu bănuiesc maiestatea morţii, mândria umilinţei, gustul oţelit al orgoliului, n-au iubit, n-au disperat şi n-au dispreţuit resemnat. Niciunul din capitolele într-adevăr teribile ale vieţii nu le e familiar. Nu sunt oameni, sunt clovni. Aşezaţi în marginea de drum şi-au întins, pe o zi de primăvară, când zefirul suflă înviorător şi trist de langoare, arşicele şi se joacă cu inconştienţă şi candoare. Alături oamenii iubesc, luptă, mor, suferă, dar insensibilitatea lor e definitivă. Amintesc de acei isterici cu anestezie cutanee, care-şi expun inutil în ospicii, în zilele senine, pielea nesimţitoare la razele soarelui.

Preeminenţa dezbaterii anti-marxiste, suport şi finalitate a procesului anti-comunist, s-a insinuat, credem, într-un fel de teamă de catalogare a oricărui demers de repunere a binomului mai sus evocat în termenii săi producători de sens. Ca şi când raportul respectiv şi-ar fi pierdut orice perenitate care, subînscrisă în ecuaţia înseşi esenţei sale, i s-ar putea refuza istoria, dacă nu a subiectului uman, atunci măcar a gândirii acestuia în distribuţia sa multimilenară.

S-au ivit, într-un context ce s-a definit mai curând infertil teoretizărilor cu adevărat înnoitoare (blocarea, peste un deceniu, sub „mantaua” – între timp învechită şi speculativ recondiţionată – a post-modernismului), izolate mişcări de articulare, îndeosebi în poetică, a unor direcţii mai mult ori mai puţin generaţioniste, printre care fracturismul, poetica douămiistă, cu centrarea derizoriului pe post de topos coalescent.

În rest, structuraţi în „grupări” mai mult ori mai puţin eterogene, scriitorii au continuat să scrie – şi să publice – operele sub impulsul reactiv la provocările unui prezent inform şi profund destructurat de mişcări browniene ale politicului şi ale socialului acuzând, deseori formal şi inadecvat, un sceptru disproporţionat al unui apocaliptic ţinând mai curând de un gust al mondenităţii decât de o posibilă deschidere a sa spre tragicul ontologic.

Dincolo de astfel de prospectări fatalmente subiective şi, deci, asumat reducţioniste, consider că o dezbatere pe aliniamentele tematice de mai sus ar fi nu numai utilă, ci şi extrem de urgentă.

 

1 COMENTARIU

  1. A scrie zilnic cate ceva, despre orice, fara a tine cont de cultura majoritatii cititorilor ziarului si interesul pentru astfel de teme, nu mi se pare o fapta savarsita in interesul cotidianului. Oare cati va citesc? Sau nu va intereseaza?

Comments are closed.