Craiova, un avanpost al Unirii

Un iz de patriotism local, atât de mult dezavuat, uneori fără justificare, nu strică din când în când, mai ales când istoria locului ne ajută. Şi ziua de 24 ianuarie, care prilejuieşte an de an celebrarea Unirii Principatelor, se constituie într-un astfel de eveniment de omagiere a unioniştilor craioveni şi olteni, cu aportul lor consistent la înfăptuirea unui ideal naţional. La Craiova s-a jucat Hora Unirii acum 155 de ani, în Palatul Bibescu, din Parcul „Nicolae Romanescu”, a fost găzduit domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în timpul primei sale vizite oficiale pe aceste meleaguri, şi tot la Craiova pictorul Theodor Aman a creat, ca artist de geniu, un tablou de reală valoare, chiar aşa intitulat, „Hora Unirii”. Dar peste toate, doar „inima şi devotamentul” craiovenilor au conferit forţa surmontării obstacolelor ridicate în faţa Unirii Principatelor („Vocea Oltului”, nr. 2 din 1857). Centrul administrativ, politic şi cultural al Ţării Româneşti, cu importanţă confirmată, prin adeziunea sa la programul naţional al mişcării unioniste, Craiova a atenuat rezistenţa elementelor conservatoare, reprezentate de grupările foştilor domnitori, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, boieri autohtoni, apărători ai menţinerii, cel mult amendării, regimului politic existent, implicit a propriilor privilegii funciare. Unirea Principatelor, aşa cum spunea Gheorghe Chiţu, fruntaş al mişcării unioniste, coleg şi prieten cu Titu Maiorescu, primul decan al Baroului Dolj, primar al Craiovei, deţinător al mai multor portofolii de ministru, era inspirată „de Dumnezeul progresului şi reclamată de popor”. La rândul său, adresându-se credincioşilor prezenţi la slujba din 6 mai 1857, de la Biserica „Madona Dudu”, preotul Mihai Amzulescu spunea: „Stindardul mântuirii s-a înălţat. (…) Români, creştini, mântuirea şi fericirea voastră este unirea ţărilor şi chezăşia autonomiei cu guvern constituţional”. O pleiadă de tineri, formaţi la facultăţile de Drept ale Apusului, cunoscători efectivi ai vieţii politice a celor mai avansate democraţii ale timpului – Gheorghe Magheru, Gheorghe Chiţu, Alexandru Aman, Emanoil Chinezu, Eugeniu Carada –, dar şi alţi intelectuali olteni, elaboraseră o strategie legislativă profund democratică. Bătălia pentru cucerirea majorităţii în adunarea ah-hoc devenise obiectivul principal al forţelor politice. Constituit la începutul lunii martie 1857, Comitetul electoral din Craiova avea în componenţa sa pe Dimitrie Haralamb – preşedinte, Grigorie Lăceanu – vicepreşedinte, Barbu Bălcescu, Costache Romanescu, Gheorghe Chiţu, Goicea Radianu, Ion Cernătescu, C.M. Fontanin, Vasile Caloianu, Toma Strâmbeanu, toţi participanţi la Revoluţia de la 1848. Şi este momentul să menţionăm apariţia, la 22 martie 1857, a bisăptămânalului „Vocea Oltului”, devenit „Oltul”, jurnal politic şi literar tipărit de patriotul unionist Gh. Chiţu, cu rol determinant în promovarea ideilor unioniste. Bineînţeles, campania de lămurire a locuitorilor cu drept de vot de a prezenta actele necesare înscrierii pe liste electorale până la 30 iunie 1857 s-a dovedit o corvoadă, nelipsită de aprigele confruntări între reprezentanţii Partidei Naţionale şi grupurile conservatoare. Dar, la 18 septembrie 1857, consemna publicaţia menţionată, „zi de sărbătoare pentru oraşul Craiova”, care, alături de Ploieşti, avea dreptul la două mandate de deputat. Paşii următori se ştiu din istorie: vot favorabil, la 9 octombrie 1857, la Bucureşti, pentru Unirea Principatelor, ceea ce se va întâmpla şi la Iaşi. Ştirea despre votul adunării ah-hoc primită de „redacţiunea «Oltului»” (nr. 41 din 22 octombrie 1857), de la corespondentul său în Capitală, care anunţa „declaraţiunea cea unanimă a ambelor Divane, comunicată publicului prin tipar şi grai, în foaie extraordinară, s-a răspândit cu iuţeala unei scântei electrice. S-a făcut Unirea! A triumfat naţiunea! Trăiască deputaţii!”. Poezia şi cântecul au inundat străzile şi centrul Craiovei. Versurile din „Hora Unirii”, aparţinând poetului Vasile Alecsandri, erau pe buzele tuturor în vara lui 1857, generând o frenezie generală. Numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, şi alegerea aceluiaşi domnitor în Ţara Românească, idee a liderilor Partidei Naţionale, la 24 ianuarie 1859, în şedinţa publică a Adunării Elective, deschidea o nouă etapă a istoriei: unificarea deplină, politică şi administrativă, şi recunoaşterea externă a statului român. Craiova a fost, neîndoielnic, un avanpost al Unirii Principatelor, catalizând întreaga Oltenie, şi astăzi, cu precădere, mândria este chiar justificată.