S-a tot vorbit, în aceşti ultimi ani, despre o anume „incompatibilitate” între ţara noastră şi statele europene occidentale, vechi şi titraţi membri ai UE. Critice cu adrese alese cu grijă, cea mai frecventă fiind imputabilă comunismului supravieţuitor fie în interiorul unui anumit partid politic, fie la nivelul unei părţi a populaţiei, nostalgică, needucată şi, de aceea, incapabilă, funciar şi „genetic”, să se adapteze exigenţelor (de club) ale familiei europene. Mi-am făcut publică în repetate rânduri opoziţia la astfel de poziţii pe cât de partizane, în contul unui elitism prea ieftin scos pe o piaţă liberă la datul cu părerea, fără a nega însă complexul de dificultăţi ale adaptării impuse de trecerea de la un regim politic la altul, prin operaţii revendicând transformări de natură structurală.
Recenta campanie DNA-istă, declanşată numai în aparenţă misterios într-un moment delicat al vieţii noastre politice, s-ar cuveni evaluată şi în perspectiva des invocatei supravegheri din partea organismelor europene – dar şi a celor transoceanice – a stadiului democraţiei în România, cu ori fără concursul actualului ei preşedinte sau, mai grav, la impulsul anti-românesc al său şi al camarilei sale. Nu s-a uitat, de fapt nici nu se va uita prea curând, neverosimila ardoare cu care a fost împroşcată Ţara, în ansamblul ei, iar nu, aşa cum s-a spus şi încă se mai spune, la nivelul doar al unor formaţiuni politice, în timpul şi după referendumul din iulie 2012, cu acuze demne de vechi curţi marţiale, precum cea a… loviturii de stat.
Şi de parcă statul – cel românesc – n-ar fi avut la cârmă, de zece ani, pe Traian Băsescu şi aceeaşi camarilă preluând acum un rol de travesti, iată că vasta campanie procuristă declanşată ca la un semn (deschizând calea, vorba poetului!), tocmai în momentul în care ar trebui să se producă schimbarea aprig reclamată până mai ieri, risipite regimente de soldăţei propagandistici se pretau la mistificări de teama de a nu-şi pierde solidele solde. Zece ani Traian Băsescu a surpat, deseori chiar din prostie, fiindcă, dincolo de şiretenie şi de o vocaţie a parvenirii, nu poate fi suspectat de vreo cultură politică suficientă să treacă un examen gimnazial, fundamentele statului, în numele unor precepte de „dreapta” deseori răstălmăcite, statul, prost manager, statul ca pomanagiu, statul ca un teren mocirlos, statul ca antidot al creşterii economice etc., dar tocmai în momentul în care societatea s-a văzut răvăşită de o criză nemiloasă şi victimă a aceloraşi viziuni de „dreapta”, fostul procuror acuzator al său i-a sărit, buimac, în apărare, ba lăudându-i instituţiile de drept (pentru poziţiile lor de…drepţi – acum mai clare decât oricând), ba acuzându-şi adversarii că ar submina ceea ce a mai rămas din el: din stat, adică.
Un adevăr există însă din toată această viermuială: suntem departe încă de a fi atins cotele unei dorite compatibilităţi cu normele europene, însă vinovăţia trebuie decontată în dreptul celor ce au administrat, politic, economic, social şi moral, şi în aceşti ultimi ani.
Un exemplu, o comparaţie, dacă se doreşte, ne parvine din Italia: marţi, la Palatul Quirinale, sediul Preşedinţiei, octogenarul şef de stat Giorgio Napolitano s-a pus la dispoziţia justiţiei în calitate de martor în cauza numită indicativ „procesul statul-mafia”. Fusese o cerinţă a avocaţilor boşilor mafioţi, celebrul Riina, îndeosebi, căreia legislaţia i-ar fi servit Preşedintelui dreptul legitim de a se recuza. N-a făcut-o. Mai mult, într-una din somptuoasele săli ale Palatului, a ordonat chiar amenajarea unui decor identic unei săli de judecată, apoi s-a pus la dispoziţia completului, răspunzând punctual la toate întrebările, timp de aproape şase ore. Un gest de normalitate în ţara în care, cu mai bine de două decenii în urmă, se declanşa o acţiunea jurisdicţională, „Mani pulite”, ce-avea să intre în istorie, prin punerea la zid a întregii clase politice italiene.
Fireşte, nici mafia n-a dispărut, nici statul nu s-a vindecat de vechi ispite conivente cu crima organizată. A recunoscut-o şi venerabilul său şef, obligat, din raţiuni de… stat, să-şi prelungească mandatul într-un moment de gravă criză instituţională din ţara sa, dar tocmai de aceea gestul său de a depune mărturie ne indică, dacă dorim, şi distanţa care ne separă încă de o Europă pe care o invocăm cu o prea ipocrită dezinvoltură. Băsescu nu doar că şi-a invocat imunitatea, dar încă joacă rolul unui supra-procuror, invocând documente mai mult ori mai puţin reale, secrete ori pur şi simplu inventate, dar distribuind ad libitum verdicte contra oricui nu-i cântă în strună. Jalnic final de partidă ce nu mai lasă loc nici pentru o fugă pe… întinsele mări.
