„Noi am avut argumente foarte solide, în baza cărora am decis revocarea ei (n.r. Renate Weber) din funcţia de Avocat al Poporului. Ea a reacţionat ca un avocat al PSD şi a pus în pericol sănătatea românilor. Cu siguranţă va trebui să ţinem cont de decizia CCR, chiar dacă e condusă de Dorneanu, care a dat atâtea decizii, care n-au nici o legătură cu Constituţia”, declara ieri dimineaţă, cu emfază, preşedintele PNL, Ludovic Orban. Numai că decizia CCR în această speţă a fost luată cu unanimitate de voturi, nu doar de Valeriu Dorneanu, preşedintele CCR, ceea ce nici nu era cu putinţă. Ludovic Orban pare atins de caniculă, dacă ne raportăm la formulările inadecvate, topica neglijentă a frazelor, la adresa celor care nu îl gâdilă la ureche cu vorbe mieroase. De la un preşedinte al Camerei Deputaţilor, altele sunt de bună seamă aşteptările, inclusiv în planul politeţii, faţă de o femeie şi nu doar. Numai că domnia sa vorbeşte uneori aidoma unui rândaş, şi nu ştim dacă este în măsură să îl persifleze pe Valer Dorneanu, cum că acesta „n-ar avea nici o treabă cu Constituţia”. Formula de adresare, când vizată este Renate Weber, este de asemenea, cum spuneam, una realmente jalnică care îl descalifică. O decizie anterioară la CCR vizând numirile provizorii de directori interimari la televiziunea publică şi radioul public, de asemenea în unanimitate, i-au dat din nou „peste mână” lui Ludovic Orban, totalmente schimbat de la o vreme, de parcă ne-am afla la finalul „Rinocerilor”, când Beranger constată că amicul său s-a schimbat la înfăţişare şi s-a scrântit la cap. Focul mocnit în partidul pe care îl conduce riscă să devină piromanie, ceea ce evident că îl îngrijorează pe Ludovic Orban. Pierde teren. Vizibil. Aşa se şi explică faptul că după alegerile parţiale, pentru funcţia de primar, în vreo 35 de localităţi din ţară s-a şi grăbit să clameze că partidul său… le-a câştigat. Ori alta era situaţia. Părăsit de nu puţini comilitoni –anatemizaţi- care s-au transferat în tabăra rivalului de acum politic, Florin Cîţu, Ludovic Orban se declară tot mai radical, căutând soluţii neinspirate de ieşire la liman. Nu se mai face deloc plăcut, dacă s-a aflat vreodată în această ipostază. Nici la nivel discursiv, nici comportamental. Ceea ce n-a înţeles la timp, când şi-a pus problema de a-şi identifica adversarul, construind un pol al negativităţii, un tărâm al negrului radical, în care a poziţionat doar PSD, este că adversarii săi reali erau în rândul celor cu care mărşăluise în atâtea şi atâtea mari şi mici bătălii politice. Omeneşte vorbind nu e prea multă plăcere şi nici chiar haz în proliferarea atâtor prostioare şi gesturi inadecvate. Lupta pentru şefia partidului s-a sublimat de fapt într-o luptă pentru şefia guvernului. În temeiul acestei teze se prezintă singur „călit” pentru o funcţie în care a dat atâtea şi atâtea chifle antologice. Limbajul resentimentar n-are comună măsură cu sobrietatea şi austeritatea de epitete pe care le presupun funcţia de preşedinte al PNL şi inclusiv cea de preşedinte al Camerei Deputaţilor. De la o zi la alta, Ludovic Orban devine cel mai mare adversar al lui însuşi.
