Jalnic privind şandramaua în cumplită derivă…

0
120

Hotărât lucru, striviţi cum suntem de puterea unui blestem din ce ştie ce vremuri imemoriale, nu reuşim, noi, românii, să legăm ceva durabil, ceva mai trainic decât pala unui vânticel trezit de capricii primăvăratice. Astfel, de la o etapă la alta, de la o legislatură la alta, încremeniţi în proiect, zidiţi ca un Manole distribuit în douăzeci de milioane de tipologii – sau câte or mai fi –, abia spânzuraţi de un muc de speranţă, ne trezim mai buimăciţi decât înainte. Şi doar câteva certitudini ni se împlinesc dinainte-ne, iscodindu-ne cu o neostoită patimă împuţinata răbdare: dezbinarea, duşmănia pătimaşă, pâra, ipocrizia şi, la urmă, ca o corvoadă reînviată din cutele unei istorii bolnave, resemnarea. Totul sub nişte efigii care, ele singure, ar trebui să ne alarmeze şi să ne facă să ieşim din tunelul doldora de resentimente şi de întinse zestre de prejudecăţi.

Dar de ce să dăm vina pe Istorie? E comod, ba chiar reconfortant: ne scapă de orice răspundere, colectivă şi, mai ales, individuală. Cui prodest ca, la pupitrul ori, cum se vorbeşte astăzi într-un zălud jargon de mahala reciclată în discursul politic, de la butoane, să recunoşti, în exerciţiul unei înalte demnităţi publice, că da, ai greşit şi că, eventual, cu ori fără cuvenitele scuze, te retragi cu un ultim strop de politeţe domestică? Şi cum ar mai fi posibil un astfel de gest când scena – politică şi, deopotrivă, publică – e saturată de nulităţi: ignoranţi, semidocţi, aureolaţi cu diplome dospite în puzderia de „uzine” cu fumuri academice în care unicul criteriu lucrativ este un parteneriat public-privat; un mod de a spune că sistemul educaţional, ca toate celelalte, nu iese din acest sinistru algoritm.

Da, clasa politică în ansamblul ei s-a degradat până în punctul în care principiul însuşi al democraţiei a intrat într-o neagră suferinţă. Pe cine să alegi, cui să mai acorzi credit? Pe a cui mână să mai mergi când unii, prin ani majoritari, schimbă dreapta cu stânga ca pe nişte indicatoare defecte în numele unor doctrine despre care ştiu, eventual, doar ceea ce au auzit de la alţi semidocţi, şi ei… doctori (în te miri ce!), pălăvrăgind simandicos pe la clăci radio-televizive?

Îi privesc – din ce în ce mai rar, dar cu aceeaşi neostoită stupefacţie – îngăimând enunţuri, când cu aerul şugubăţ al elevului indolent la proba de corigenţă, când cu năduful foştilor tractorişti făcuţi într-o noapte… sergenţi în miliţiile săteşti prin îndepărtatul şi obsedantul deceniu: nimic, dar absolut nimic din ceea ce sunt şi vor să pară nu-i califică pentru demnităţi, nici pentru cele înalte, dar nici pentru cele aşa-zicând, mai mărunte, dar nu mai puţin pline de responsabilitate.

Nu cred că mai e un secret, nici măcar, ori mai ales, pentru simbriaşii ei, că politica e o afacere, mai mică ori mai mare, un sport în care regulile, arbitrajul, „trofeele” n-au vreo legătură cu realitatea din teren şi în care cârdăşiile, dacă nu sunt oneroase, atunci se decid prin cumetrii.

Cât de savuros-intrigantă ar fi o cercetare a cumetriilor din politichia noastră? Năşismul a devenit o practică generalizată, substituind şi devansând mai vechea recomandare de personal. E pe cale de a deveni o tradiţie, oricum mai valoroasă decât o diplomă, cinstit obţinută pe la vreo universitate de top. Iar când, din ce ştie ce accident biografic, lipseşte naşul, intervine acuplarea (mai pe şleau, împerecherea într-o intrigantă competiţie pentru Putere; şi tot ca un fel de sport: fără reguli şi într-o veselie concurând legendara depravare sodomică.

Că suntem în perimetrul (cineva ar spune sub imperiul!) unei libertăţi visate decenii şi câştigate cu preţul unor vieţi nevinovate e tot atât de adevărat cât este şi investiţia de onoare şi de responsabilitate pe care preţul aceleiaşi libertăţi ne obligă să o asumăm. În balamucul sclipind de ignoranţă şi de decrepitudine, tasat cu concupiscenţă declasată, morala, se spune, nu mai e la modă. Eonul post-modernităţii ne-a sustras oricăror norme, dogmatice, se mai spune. Retardate, bolânde, inuzuale, generatoare de stânjeneală. Am ajuns în punctul în care statutul de familist convins, de om cu scaun la cap ori în rândul lumii, cum s-a spus prin popor, nici el nu mai ţine.  Insul ca subiect al propriului destin şi al istoriei de lângă el e un fel de defect con-genital, o pagină îngălbenită în cărţile din Biblioteca abandonată. Dacă nu cumva chiar o ruşine.

Şi într-un aiuritor proces de ruinare a criteriilor de merit – nu numai prin ceea ce faci (ori mai degrabă pretinzi că faci ori că vei face), ci şi prin ceea ce eşti (aşa cum te prezinţi înainte de toate ţie însuţi şi, apoi, celorlalţi ai tăi) – toată şandramaua ridicată cu trudă şi cu sacrificii infinite prin secole, care este identitatea noastră naţională, dar şi culturală şi morală, cu greu mai poate fi oprită din tăvălugul în care am precipitat-o. Invers, ca să contrazic o spusă profetică a marelui Will în dicţie moromeţiană, nu se există.