Data de 29 iunie a fost hotărâtă ca sărbătoarea comună a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care, la Roma, erau prăznuiţi încă din vremea împăratului Constantin cel Mare. De aici, chiar în cursul secolului IV, sărbătoarea a trecut şi în Răsărit, iar din secolul VI a căpătat o mare solemnitate.
Sf. Apostol Petru – piatra credinţei
Era pescar din Betsaida, frate cu Sf. Apostol Andrei, şi se chema Simon înainte de întâlnirea cu Domnul. Din feştila fumegândă care nu luminează nici măcar pentru ea, a devenit o torţă vie care a răspândit lumina în lume. A fost primul care L-a recunoscut pe Hristos, mărturisind că este “Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, dar se va lepăda de trei ori de Cel pe care îl mărturisise şi căruia îi făgăduise “Şi de-ar fi să mor cu Tine, nu te voi tăgădui.” Lepădarea lui Petru este una dintre cele mai cutremurătoare pagini ale Evangheliilor. Episodul, păstrat de toţi cei patru evanghelişti, arată că lepădarea de Hristos este posibilă, dar există o cale sigură de întoarcere la El: pocăinţa.
După ce Hristos a fost prins, Petru se afla în curtea arhiereului, împreună cu slujitorii care stăteau lângă un foc pentru a scăpa de frigul nopţii. Aici, el neagă orice legătură cu Iisus Nazarineanul. După a treia lepădare, aude cântatul cocoşului şi îşi aminteşte ceea ce îi spusese Domnul: “Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.” Şi a plâns cu amar. Însă marea dragoste pe care i-o purta lui Hristos i-a răscumpărat toate slăbiciunile. După învierea Sa, Domnul îi redă vrednicia de apostol printr-o întreită întrebare: “Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti? Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc.” Iar Iisus i-a zis: “Păstoreşte oile Mele.”
Şi a început strădania pentru răspândirea credinţei. A străbătut drumuri lungi şi grele, ducând Evanghelia din Iudeea până la Roma. Tradiţia ne spune că, până la sfârşitul vieţii sale, Sf. Petru ori de câte ori auzea cântatul cocoşilor lăcrima.
A păstorit turma lui Hristos până în ziua de 29 iunie a anului 67, când a fost răstignit cu capul în jos, pe colina Vaticanului, acolo unde astăzi se înalţă basilica ce-i poartă numele.
Sf. Apostol Pavel – candelă nestinsă
Era din Tarsul Ciliciei (S-E Turciei de azi). De neam era evreu, după lege era fariseu, a învăţat tot ce se putea învăţa în vremea sa, făcând din studiul Legii regula existenţei sale. Se numea Saul înainte de convertire, nume de groază pentru toate comunităţile creştine fiindcă “pustia Biserica lui Hristos”. Dar planurile lui Dumnezeu nu coincid cu ale oamenilor.
După o călătorie de trei zile, Saul se apropia de porţile Damascului pentru a-i prinde şi pe creştinii de acolo. Era miezul zilei, când “fără de veste a strălucit lumină din cer”. Saul a căzut cu faţa la pământ, iar un glas din lumină i-a zis: “Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” “Cine eşti, Doamne?”, a întrebat Saul. “Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigoneşti”, i-a răspuns Domnul. Inima lui Saul s-a înmuiat, credea că Iisus este mort, dar acum vede că este viu. Din zel pentru Lege, devenise, fără să ştie, duşman al lui Dumnezeu. Dar pentru că râvna lui era sinceră, în glasul Domnului era mai multă milă decât judecată. Din acel moment, Saul s-a lepădat de tot ce preţuise până atunci, devenind cel mai zelos misionar al Bisericii primului veac creştin. Hăituit de păgâni, alungat de iudei, care nu-i vor ierta niciodată “trădarea” Legii lui Moise şi trecerea în tabăra lui Hristos, “Apostolul neamurilor” a ostenit mai mult decât toţi apostolii, a străbătut lumea botezând şi învăţând-o să păzească poruncile Domnului. În anul 67, în aceeaşi zi cu Sf. Petru, a fost decapitat aproape de Via Ostia, la marginea Romei, în locul numit astăzi “Trei Fântâni”.
