Singură pe lume, la 80 de ani

0
59
Viaţa i-a rezervat însă şi bucurii, de care-şi aminteşte cu plăcere. „Cei de aici m-au trimis cu studenţii la Costineşti. A fost prima şi singura dată când am văzut marea”, spune bătrâna cu entuziasmul unui copil, care se pregăteşte din nou de excursie. „Şi mai plec într-o altă excursie. Merg la Mănăstirea Lainici, la slujba de canonizare, de 1 mai, am auzit că vin mulţi credincioşi”.

Bătrâneţea ar trebui să fie, pentru cei ajunşi la amurgul vieţii, tabloul unei rutine liniştite în mijlocul familiei, cu uşoare accente nostalgice, dar cu mulţumirea celui a trecut peste multe de-a lungul timpului şi culege acum roadele eforturilor sale. Lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Soarta le rezervă unora dintre ei, grele încercări chiar şi atunci când puterea de a o lua de la capăt s-a stins sub povara anilor şi a cumpenelor. Printre aceştia se numără şi Elena Vigariu. În vârstă de 80 de ani, bătrâna a fost nevoită să plece din casa care se surpa peste ea, pentru a-şi găsi un adăpost. A mers în grija unei nepoate, singura rudă care i-a mai rămas, dar şi aici a cunoscut lăcomia şi răutatea omului. Au încercat să-i ia banii economisiţi de-o viaţă şi să o abandoneze. Singură şi deznădăjduită, bătrâna a ajuns la Centrul Social de Urgenţă pentru Persoane fără Adăpost “Sf. Vasile” din Craiova, unde spune că îi e foarte bine. Îşi petrece ziua croşetând sau revăzând a mia oară fotografiile păstrate cu grijă, făcând curăţenie sau stând la poveşti cu colegii de la centru ca să mai alunge singurătatea, sora-i de-o viaţă.

Îmi luasem o căsuţă, dar e prăpădită”

„Sunt aici din vară, m-a adus primarul din sat şi mi-e foarte bine. E ca şi cum aş fi la mine acasă, am o mâncare caldă, un acoperiş deasupra capului şi nimeni nu îmi face rău”, povesteşte bătrâna. Înainte să ajungă la Centru, „acasă” însemna pentru bătrâna octogenară o construcţie aproape căzută, patru pereţi reci şi o masă săracă. „Îmi luasem şi o căsuţă la Drănic, dar e prăpădită, nu aş mai putea să stau acolo, are nevoie de reparaţii ca să mai pot sta în ea. Nici focul nu putea fi făcut în sobă, avea o bucată spartă şi se umplea casa de fum. În iarnă, am stat numai în frig nu am făcut focul şi uite că am trăit”, îşi aminteşte Elena. Învăţată să strângă punga şi să chibzuiască orice bănuţ, Elena are şi acum reflexul economiei, ca mulţi alţi bătrâni trecuţi prin vremurile în care totul se dădea cu porţia şi care au cunoscut greul vieţii. E mereu atentă să stingă lumina în urma colegelor de cameră sau să dea căldura mai încet.

Elena Vigariu îşi aminteşte cu drag de vremurile în care lucra ca bufetieră: „Am venit aici şi m-a ajutat o prietenă să mă angajez. Am lucrat mult timp ca bufetieră şi îmi plăcea ce făceam”.

„Care familie? Nu am familie”

Destinul a purtat-o în mod fericit până la Centrul „Sf. Vasile” şi i-a dat un răgaz de linişte. Aici găseşte tot timpul un umăr pe care să se sprijine şi un suflet care s-o înţeleagă. Toate acele lucruri pe care fiecare dintre noi le află în sânul familiei, dar de care bătrâna nu a avut parte. Elena Vigariu nu mai ştie demult cum e să ai sprijinul unui apropiat. Singura ei rudă, o nepoată, i-a făcut mai mult rău decât bine, i-a pălmuit şi celălalt obraz. “Care familie? Nu am familie. Mi-am vândut casa şi m-am dus la o nepoată, fata unei surori de-ale mele, care nu urmărea decât să îmi ia banii strânşi o viaţă întreagă. Cât am stat la ea, mă chinuia mereu, făceam toate muncile singură. Cel mai mult mă doare că mi-au dat foc la carnetul de fruntaş în comerţ şi la multe alte lucruri, iar eu nu nici n-am ştiut. Din răutate au făcut lucrul ăsta. Ei nu vroiau decât bani şi să plec de la ei. După ce am muncit o viaţă întreagă am ajuns la mâna lor”, mai spune Elena.

Sortită să trăiască singură

Elena Vigariu nu s-a căsătorit niciodată. Deşi părea că soarta i-a scos în cale alesul, în ultimul moment, femeia s-a văzut părăsită şi gândul măritişului i-a fost alungat pentru totdeauna de dezamăgirea suferită. „Am avut o viaţă chinuită. Părinţii m-au pus să mă mărit cu un băiat. El m-a luat cu nuntă cum era pe obiceiul, dar nu a vrut să se cunune cu mine pentru că ai mei nu au avut să-mi dea încă un pogon de pământ. Tata murise în război, în 1944, noi eram patru fraţi şi fiecare aveam câte un pogon de pământ. De unde să-mi dea mai mult? Când s-a săturat de mine a luat-o pe alta. Şi nu m-am mai măritat niciodată, nu mi-a mai trebuit”, spune cu amărăciune bătrâna.