Piaţa Centrală a Craiovei, un spectacol al nostru, al tuturor

0
65

Un comerţ în toată puterea cuvântului, e drept, ca aici, la porţile Orientului. Pe jos, pe tarabe, pe sârme, pe umeraşe agăţate în apropierea zidurilor. Oriunde priveşti, comercianţii din Piaţa Centrală îţi dau certitudinea că suntem la sute de ani distanţă de civilizaţia unui Occident în care ne-am integrat de aproape un deceniu. Agitaţie multă, vorbă şi mai multă, fum sufocant al „mititeilor” balcanici şi muzică populară oferită cu toată largheţea. Cam aşa se arată atmosfera zilnică de aici, împănată cu mii de destine neînţelese, peste care viaţa a lăsat adânc ceea ce a ştiut mai bine – grija clipei şi speranţa viitoare!

  La puţine ore după deschiderea activităţii, Piaţa Centrală din Craiova musteşte de sute şi sute de cumpărători, comercianţi, băgători de seamă şi, nu în ultimul rând, de suflete ce-şi caută satisfacerea unor nevoi pe cât de banale, pe atât de frustrante. Pentru că, să fim corecţi, presupune folosirea portofelelor, ce au ajuns tot mai goale.

  De la intrarea dinspre strada „Fraţii Goleşti”, agitaţia cuprinde, în valuri, mai toată piaţa. Pe marginea trotuarelor, aici, zărim bătrâneii Craiovei, veniţi, zilnic, din zona Brestei, cu traseul nr. 2 al RAT. Oameni simpli, ridaţi de amar de ani, având în faţa lor câteva chite de verdeţuri, PET-uri cu lapte proaspăt, găleţi cu ouă şi, ca să confirme primăvara, buchete superbe de flori de tot felul, îndeosebi narcise şi zambile. Zarvă provoacă o familie de comercianţi ad-hoc, ce decide să-şi aştearnă marfă, jos, în chiar mijlocul străzii. Zis şi făcut. Zeci de perechi de ciorapi de damă primesc privilegiul de a fi admiraţi la baza carosabilului grabnic circulat.

Preţuri mai mici decât prin pieţele de cartier

La sectorul producătorilor agricoli, ce denumire plină de falsitate, adică în piaţa amenajată, cu acoperiş şi acces la apă curentă, zecile de vânzători au împrumutat reflexul verbal al angajaţilor de la multinaţionale. Te întreabă despre nevoile curente făcând o sumară prezentare a mărfii. Mulţi dintre ei sunt producători veritabili şi noi îi credem pe cuvânt! „Bă, fratele meu, roşiile astea nici culoare nu au. Alt lot nu găsişi, mâncaţi-aş gura ta!?” i se adresa un zilier, distribuitorului ce tocmai îi dădea la mână, lădiţă cu lădiţă, un palet de roşii de import.

  Dacă despre provenienţa legumelor şi fructelor ne-am lămurit, ar trebui să mai precizăm că măcar preţurile sunt ceva mai mici decât cele din pieţele de cartier. Sâmburii de nucă nu depăşesc 35 de lei/kg, morcovii păstraţi în nisip nu sar de 1,5 lei/kg, ceapa – doar 2,5 lei, iar castraveţii – 3 lei/kg. Preţuri acceptabile şi la raionul de brânzeturi. Poate chiar mai mici decât la samsarii de cartier. Şi dacă mai pui că în Piaţa Centrală unii vânzători de brânză poartă clop, au mustaţă şi îţi vorbesc cu acel accent transilvănean inconfundabil, parcă ai mai avea încredere în marfa lor.

Muncă în tăcere

La latura dinspre est a pieţei, în zona articolelor menajere întâlnim o doamnă, puţin trecută de semicentenarul vieţii. Pe genunchi, făcând abstracţie de larma din jur, broda într-o linişte numai de ea acceptată, un tablou. Îl cumpărase de pe un site şi îi dădea, acum, culorile vii, naturale. Nimic surprinzător până aici. Când vedem că folosea doar mâna stângă, am înţeles că era o problemă. În câteva clipe se întoarce şi zărim că braţul drept era amputat de la umăr. „Cumpăr de pe internet aceste tablouri şi le redau frumuseţea. Este nevoie să fac acest lucru suplimentar, pentru că am avut un necaz destul de mare”, ni se destăinuie doamna cu lacrimi în ochi, fără a se opri din cusut. Nu insistăm, dar înţelegem că ar fi fost vorba de o amendă usturătoare. Nu vinde, zilnic, tablourile concepute, dar când îi surâde şansa este cea mai fericită.

Dacă-i târg, păi mici să fie!

Pe câteva sute de metri pătraţi, în apropierea Direcţiei de Taxe şi Impozite, întâlnim şi haine second-hand, dar şi spaţii de alimentaţie publică cu renumiţii mititei. Fumul grătarelor sfârâind urcă liniştit, neatins de vreo adiere de vânt, în acord cu muzica de petrecere ce zvâcneşte, din apropiere, dintr-un spaţiu comercial de profil. O atmosferă ce destinde feţele consumatorilor. Pâine la discreţie, feliată şi ambalată, preţ rezonabil la mici şi prilej de sporovăială. Într-o idee, o aventură culinară din vechime a trecătorilor prin cea mai mare piaţă a municipiului.

Geamgiii, ultimii doi mohicani

Printre atâtea lucruri scoase la mezat întâlnim şi doi profesionişti vechi în arta ramelor şi oglinzilor. Unul în partea de nord a pieţei, cu atelierul renovat după standardele cerute de municipalitate, altul aproape de ieşirea din sud a perimetrului comercial. O lume ce stă să apună cât de curând şi aceasta a geamgiilor. Modernitatea, termopanele, noi tehnologii în industria tâmplăriei de domiciliu îi lasă, uşor-uşor, fără pâine. Şansa lor este că lucrurile nu au evoluat atât de repede pentru majoritatea craiovenilor şi, încă, mai avem nevoie şi de serviciile celor doi geamgii.

Carnea de miel încă aşteaptă muşterii

În hala de carne a pieţei nu era mare vânzoleală. Postul Paştelui îşi spune cuvântul. „Mezeluri de post” este oferta întâlnită la mai multe chioşcuri de produse naturiste. Să ne fi lovit pioşenia şi smerenia, acum, în ceasul al doisprezecelea? Greu de crezut. La preţul de 15 lei/kg de miel, craiovenii mai stau oleacă şi amână asaltul victorios asupra redutei culinare. Că oricum nu-i dau bani afară din casă. În rest, oferta de organe este cam aceeaşi ca peste tot: între 4 şi 9 lei kg.

Lung e drumul… oaselor!

Părăsim Piaţa Centrală cu sentimentul că, aşa cum soarele străluceşte pentru toţi, la fel şi societatea noastră originală va prinde din urmă un firesc şi o dezvoltare pe care le merită. Nu suntem nici mai răi, nici mai ignoranţi, nici mai trântori şi nici mai hulpavi decât alţii. Poate atâta doar că, aici, pe meleagurile noastre, vântul suflă molatic şi fără vigoare. Un licăr de speranţă apare când vedem cum băncile din parcul amenajat recent deasupra parcării subterane au primit infuzia de romantism. Pe la ora prânzului, ieri, câteva perechi de tineri îşi luaseră, în posesie vremelnică, locul sub cerul senin şi, mai mult ca sigur, dacă nu versuri demodate, măcar jurăminte pline de patos puteau fi auzite sub imperiul tainicelor iubiri.

Suntem un municipiu care trăieşte, cu bune şi cu rele. Cu generaţii noi, care vin din urmă, cu o viteză ameţitoare generată şi de intensitatea tuturor transformărilor din mai toate domeniile. La fel de adevărat este că unii dintre noi nu suntem încă prieteni statornici cu regulile de civilizaţie şi, în fond, cu bunul-simţ ancestral. Dar, de aici – un pic, de acolo – încă ceva şi, uite aşa, putea să sperăm că vom deveni un municipiu mai viguros ca oricând.